Capitolul 4: Eliberarea din robie deturnată

Ieșise din Ur împreună cu tatăl său, cu soția sa și cu nepotul lor; se așezaseră în Haran când Cel Purpuriu l-a întâlnit pe Avram și i-a zis: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.”

Draga mea, de trei zile mă chinui cu secțiunea aceasta; azi le-am spus stelelor că nu-mi place deloc, că până și pentru mine e plictisitoare. Ieri ajunsesem până la plecarea lui Iacov de acasă... Însă stelele mi-au răspuns: „Nu trebuie să fie despre viața acestor oameni, ca o istorie care s-a întâmplat de mult. Scrie ca despre viața bunicilor tăi și, acolo unde e cazul, inserează cum viața lor peste veacuri s-a proiectat și în viața ta; arată cum întâmplări ale unor oameni de atunci se oglindesc în viața ta de acum. Arată cum Eu am fost Cel care a condus pașii tăi, astfel încât tu să calci în anumite momente pe urmele lor, sau ei au pășit înaintea ta în anumite momente ale vieții lor exact pe unde pașii tăi au pășit acum; vei vedea că îți va plăcea mai mult să scrii despre viețile lor din această perspectivă.”

Iată-mă, reluând relatarea, scriindu-ți despre ei din altă perspectivă, într-un fel în care doar noi putem înțelege, pentru că drumul lor este și drumul nostru, prin anumite momente, și din bucăți de istorie a vieții lor, ca dintr-un puzzle, putem face viața noastră aproape în întregime; de unde am pornit și unde am ajuns. Pe lângă acest amestec de culori de viață, culorile lor cu ale noastre, vreau să aduc înaintea ta și un alt fir de istorie, precum și un alt contract, bazat pe contractul roz de mii de generații: o să-l numesc contract purpuriu, deși în esență e bicolor: cărămiziu și purpuriu. E un contract fără limită de timp, un contract etern făcut între Cel Purpuriu și Avram, între Cel Purpuriu și sămânța lui Avram.

Încep de unde am rămas în capitolul anterior; încep cu primul dintre bunicii mei și cu drumul poporului meu de la Potop până în Egipt, iar în drumul lor vei vedea drumul meu spre egiptul meu, departe de tine.

Ieșise Avram din Ur împreună cu tatăl său, cu soția sa și cu nepotul lor; se așezaseră în Haran când Cel Purpuriu l-a căutat și i-a zis: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema, și toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Îți explic: așa cum acestui bunic i s-a spus să iasă din țara în care se afla, așa, prin două visuri, stelele mi-au arătat că trebuie să ies din țara în care ne-am născut și să vin în această țară, Germania. Nu e țara promisă pentru mine, însă e țara unde mulți dintre frații mei sunt risipiți și nici măcar nu știu că au un nume, că au un destin; o să-ți spun mai multe despre ei și despre mine mai încolo; închei aici, deocamdată, explicația.

Înainte cu ceva vreme ca Avram să fie căutat de Cel Purpuriu, Terah, tatăl lui, murise. Terah se trăgea din Noe, prin întâiul său născut, Sem. Așa se trăgea Avram din Noe și din Adam; așa mă trag și eu din ei.

La porunca Celui Purpuriu, Avram, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, împreună cu soția sa Sarai și cu nepotul său Lot, a plecat pe un drum nou, prin „ape” și prin „foc”, spre țara Canaan. Ajuns în Canaan, Cel-ce-Este i s-a arătat din nou și i-a zis: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale.” Avram a zidit un altar și I s-a închinat Prințului Purpuriu acolo.

Avram străbătea țara spre miazăzi. Împins de o foamete care lovise țara, a fost nevoit să se îndrepte spre Egipt și să locuiască o vreme acolo. Avram a zis soției sale, înainte de a intra în Egiptul lui pentru o vreme: „Iată, știu că ești o femeie frumoasă la față. Când te vor vedea egiptenii, vor zice: «Aceasta este nevasta lui!» Și pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viață. Spune, te rog, că ești sora mea, ca să-mi meargă bine din pricina ta și sufletul meu să trăiască datorită ție.”

Îți explic: sunt mai multe asemănări între viața lui Avram și a soției sale și noi. În primul rând, cei doi s-au cunoscut din copilărie. Sarai a crescut în aceeași casă și a mâncat la aceeași masă cu Avram. Erau frați – aveau mame diferite, Sarai fiind cu zece ani mai mică decât el. S-au îndrăgostit unul de celălalt, iar la un moment dat s-au căsătorit. Sarai era frumoasă la față, dar nu numai; ea era ca și tine.

Deși nu avem aceeași părinți, am putea spune că am crescut împreună. Prima dată când te-am văzut, abia dacă te țineai bine pe picioare – erai mică. Mai târziu, m-am împrietenit cu părinții tăi, iar la un moment dat, eram atât de bine-venit în casa lor și eram aproape peste tot împreună, încât, la un moment dat, se credea că sunt din familie – fie frate cu tatăl tău, fie frate cu tine. Ies din explicație.

Ieșit din Egipt, Avram s-a întors la Betel. Pe când se afla acolo, Cel Purpuriu i s-a arătat din nou, repetându-i promisiunea: „Ridică-ți ochii și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi ți-o dau ție și seminței tale în veac. Îți voi face sămânța ca pulberea Pământului de multă; așa că, dacă poate număra cineva pulberea Pământului, și sămânța ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate țara în lung și în lat, căci ție ți-o voi da.”

Îți explic, doar puțin: promisiunea pe care i-a făcut-o Cel Purpuriu lui Avram pare să nu se fi împlinit niciodată, cel puțin nu până acum, când țara ocupată de cei declarați a fi din Avram este mult prea mică, iar cei declarați a fi din el sunt atât de puțini; ceva nu e în regulă: ori modul în care privim realitatea, ori încă nu a fost momentul împlinirii acestei promisiuni. O să revin – ies din explicație.

În timp ce Avram era în ținutul Hebronului, s-a iscat un război între împărații țării, iar printre prinșii de război se afla și Lot, nepotul lui Avram, care pe vremea aceea locuia în Sodoma. Vestea capturării lui Lot a ajuns până la Avram, numit Evreul. Avram s-a înarmat de luptă, iar împreună cu opt sute dintre cei mai viteji oameni ai lui i-a urmărit pe acei împărați la care se afla captiv nepotul său. I-a bătut într-o noapte. „A adus înapoi toate bogățiile; a luat înapoi și pe fratele său Lot, cu averile lui, precum și pe femei, și norodul.”

Îți explic: ies parțial din narațiunea originală; la întoarcere, la jumătatea săptămânii, Avram a fost întâmpinat de Cel Cărămiziu, Melhisedec, adică „Regele Celui Roz”, Preot al Celui-ce-Este și Împărat al Cetății Salem. Pentru că avea un contract purpuriu pentru Avram, l-a întâmpinat cu pâine și vin; așa cum, peste veacuri, cel născut din Avram avea să inițieze un contract albastru cu pâine și vin – simbol al trupului și al sângelui. Cel Cărămiziu l-a binecuvântat pe Avram și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Cel-ce-Este, Ziditorul Cerului și al Pământului! Binecuvântat să fie Cel Purpuriu, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” Iar Avram I-a dat zeciuială din toate.

Motivul pentru care Avram a fost întâmpinat de Cel Cărămiziu și binecuvântat de El în felul acesta, a fost faptul că doar în felul acesta Cel Purpuriu putea fi binecuvântat în Avram și în sămânța lui. Cel Purpuriu nu Se putea binecuvânta pe Sine, ci trebuia să fie binecuvântat în Avram fie de Cel Albastru, fie de Cel Cărămiziu; acesta a fost un alt motiv pentru care în Cetate s-a modificat structura guvernării și s-a trecut la un sistem preoțesc; așa a ajuns Cel Cărămiziu Mijlocitor sau Preot, așa a ajuns Reprezentant de (și) Împărat al Cetății Salemului de Sus.

Există o lege a binecuvântării – nimeni nu se poate binecuvânta pe sine. Pentru orice binecuvântare trebuie să fie o garanție externă. Așa s-a găsit cu cale ca Cel Purpuriu să fie binecuvântat în Avram de către Cel Cărămiziu. Așa a putut Cel Purpuriu să îl binecuvânteze pe Avram, nu cu binecuvântare purpurie, ci cu binecuvântare de împrumut, cărămizie; garantul binecuvântării lui Avram și, indirect, garantul binecuvântării Omului Purpuriu care urma să fie sacrificat a fost Cel Cărămiziu.

Preoția lui Melhisedec – Cel Cărămiziu – era altfel decât preoția ce mai târziu urma să se instituie pe Pământ; cea de pe Pământ fiind o preoție moștenită din tată în fiu, în aceeași seminție, Levi. În schimb, preoția lui Melhisedec era de Sus, cu origine în Cel-ce-Este. De fapt, preoția omenească – levitică – nu ar fi avut nicio valoare dacă Avram, „tatăl” lui Levi, nu ar fi fost binecuvântat de un Preot, și acesta trebuia să fie Cel-ce-Este. Garantul preoției levitice de pe Pământ era Însuși Cel Cărămiziu – Preotul Celui Albastru. Așa se sincronizau cele două preoții – cea de Sus cu cea de pe Pământ – și efectele lor α-substanțiale în Univers și pe Pământ. Ies din explicație – a durat un pic mai mult.

La scurtă vreme după întâlnirea lui Avram cu Cel Cărămiziu, Cel Purpuriu i s-a arătat într-o vedenie și i-a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare. Cel ce va ieși din tine, acela va fi moștenitorul tău. Uită-te spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri. Așa va fi sămânța ta.” Iar întrucât Avram a crezut în promisiunea Celui-ce-Este, deși soția lui nu putea face copii, acest lucru i s-a considerat de către Cel Purpuriu o manifestare de roz și a fost socotit a fi roz – adică neprihănit.

Explic: credința și încrederea în Iubire – uneori în ciuda realității – dau dovadă că omul este roz sau nu. Așa a dat dovadă și Noe; deși nu văzuse ploaie în viața lui, a crezut Iubirea că, așa cum a spus, va aduce un Potop. La fel și Avram – deși în mod natural era imposibil ca soția sa Sarai să-i facă un copil – L-a crezut pe Cel Purpuriu, și lucrul acesta a fost considerat dovadă că Avram este roz.

În promisiunea Arhanghelului Miha-El se mai găsește și criteriul după care Cel-ce-Este ia în considerare cine sunt moștenitorii sau urmașii lui Avram, evreul. Cel Purpuriu a zis: „Cel ce va ieși din tine, acela va fi moștenitorul tău.” Aceasta este regula de bază după care Cel Veșnic socotește fiii lui Avram – sămânța lui – la fel de ușor de numărat ca și cum s-ar putea număra stelele de pe cer. După acest criteriu, reiese evident că, din accepțiunea Celui-ce-Este, urmașii lui Avram din toate timpurile, dar mai ales din această generație, sunt mult mai mulți decât cei declarați după criterii umane, tributare unei greșeli de interpretare a Scripturilor. Evreu este, în primă instanță, oricine are în sufletul său un fir de culoare de Avram. Voi reveni asupra acestui subiect cu mai multe detalii.

Aici mai este ceva de subliniat: Cel-ce-Este îi promite lui Avram un moștenitor – la prima vedere pare a fi vorba despre fiul care urma să i se nască prin soția sa – alții ar putea identifica moștenitorul promis în Omul Purpuriu care urma să se nască peste veacuri din el; însă adevărul trece prin cele două afirmații anterioare și identifică moștenitorul între stelele fără de număr ale fiilor și fiicelor sale din ultima generație; voi argumenta acest lucru în context, mai încolo – ies din explicație.

Avram a cerut un semn prin care Cel-ce-Este să-i arate că într-adevăr cuvintele prin care i se promitea țara Canaanului se vor împlini. A adus jertfe conform cerinței Celui Purpuriu, iar spre seară a adormit. Cel-ce-Este i-a zis lui Avram: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici.”

Trebuie să-ți explic. În captivitatea seminței lui Avram se înțeleg mai multe lucruri: (a) urmașii lui – ieșiți din Iacov, cele douăsprezece seminții – vor fi robi în Egipt patru sute de ani și, după patru generații, se vor întoarce, și așa a fost; (b) convertind cei „patru sute de ani” la timpul din Cetate, vom înțelege că urmașii lui Avram au stat în Egipt trei zile: sfârșit de o zi, o zi întreagă și început de altă zi; precum israeliții au fost apăsați de întunericul opresiunii în Egipt, tot așa Prințul Purpuriu avea să treacă, după suferințe de neimaginat, trei zile prin mormânt.

Pe de altă parte, în această viziune era ascunsă soarta „stelelor cât nisipul mării” – urmașii fără număr ai lui Avram din această generație. În timp ce se aflau în Egipt, o parte dintre evreii celor douăsprezece triburi ale lui Israel n-au mai așteptat izbăvirea promisă, nu l-au mai așteptat pe Moise; ei au evadat și s-au împrăștiat pe întreg Pământul, cei mai mulți venind în ceea ce numim acum Europa.

Națiunile Europei au fost formate de ei, dar nu numai despre Europa este vorba. Ei au fost – sunt – împărați și națiuni și, deși nu știu, își au originea în Avram. Promisiunea este că, în al patrulea neam – împărăție – ei se vor întoarce în țara promisă. Daniel, cu viziunea lui, ne spune despre care al patrulea neam este vorba: întâi a fost Babilonul, apoi Medo-Persia, apoi Grecia și, în final, Roma – dar nu Imperiul, ci Roma divizată, Roma în încercarea ei de a se uni. Momentul pietrei – pietrei din capul unghiului, care lovește din plin „Roma” și toate imperiile lumii – acum este acel moment... și ies și din explicație.

După asfințit, Cel Purpuriu a mistuit jertfele lui Avram – „o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbel” – și a făcut cu el un contract purpuriu care stipula că seminței (moștenitorului) lui îi va da „țara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, și anume țara cheniților, a cheniziților, a cadmoniților, a hetiților, a fereziților, a refaimiților, a amoriților, a canaaniților, a ghirgasiților și a iebusiților.”

Explic: niciodată în istorie această promisiune nu s-a împlinit, dar nici nu înseamnă că Cel Purpuriu a mințit; ea prezintă un adevăr pe care puțini reușesc să-l înțeleagă: moștenitorul (sămânța) lui Avram până în momentul de față nu a venit – nu a fost nici David, nici Solomon în toată gloria lui. De fapt, Solomon, privind profetic în viitor spre fiul său, împăratul care urma să vină, a repetat promisiunea Celui Purpuriu, zicând: „El va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile Pământului.”

Acesta este contractul purpuriu care-și așteaptă împlinirea pe acest Pământ, iar rezultatul împlinirii acestei profeții va fi desenat în realitate precum cuvintele: „El va face dreptate nenorociților poporului, va scăpa pe copiii săracului și va zdrobi pe asupritor. Așa că se vor teme de Tine cât va fi Soarele și cât se va arăta Luna... În zilele lui va înflori cel roz și va fi belșug de pace până nu va mai fi lună.”

Pe de altă parte, în „cei trei ani” ai animalelor sacrificate pe altar se arăta că baza contractului purpuriu, care i-a fost reamintit cu această ocazie lui Avram, urma să fie jertfa Celui Purpuriu, care urma să fie sacrificat după trei ani de activitate și creștere în sânul lui Israel ca Omul Purpuriu venit să rezolve problema gri ivită în Cetate între heruvimi și ivită pe Pământ între oameni... închei și explicația aceasta.

În viața lui Avram urmează momentul Ismael, când Agar, roaba egipteancă a soției sale, îi naște lui Avram pe primul său fiu: Ismael. Și Ismael s-a născut sub binecuvântare și a moștenit și el promisiuni din partea Arhanghelului Purpuriu, care a zis mamei sale: „Îți voi înmulți foarte mult sămânța și ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată. Vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ismael, căci Cel-ce-Este a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, și mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui și va locui în fața tuturor fraților lui.” Avram era de optzeci și șase de ani când i-a născut Agar pe Ismael.

Treisprezece ani mai târziu, lui Avram i se arată din nou Cel-ce-Este și îi spune: „Eu sunt Cel-ce-Este, Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană. Voi face un contract purpuriu între Mine și tine și te voi înmulți nespus de mult. Iată contractul Meu pe care îl fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri. Te voi înmulți nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi și din tine vor ieși împărați. Voi pune contractul Meu între Mine și tine și sămânța ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia Eu voi fi Iubirea ta și a seminței tale după tine. Ție și seminței tale după tine le voi da țara în care locuiești acum ca străin –* și anume, îți voi da toată țara Canaanului în stăpânire veșnică; iar Eu voi fi Iubirea lor.”

Apoi Cel Purpuriu a continuat: „Să păzești contractul Meu, tu și sămânța ta după tine, din neam în neam. Acesta este contractul Meu pe care să îl păziți între Mine și voi și sămânța ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie circumcis. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru – și acesta să fie semnul contractului dintre Mine și voi. La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie circumcis, neam după neam – fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin care nu face parte din neamul tău. Va trebui să fie circumcis atât robul născut în casă, cât și cel cumpărat cu bani; și astfel contractul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un contract purpuriu veșnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuțului lui să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat contractul Meu.”

Soției lui Avraam îi este schimbat numele din Sarai în Sara, sub promisiunea Celui Purpuriu: „Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta și ea va fi mama unor neamuri întregi – chiar împărați de noroade vor ieși din ea. Cu adevărat, nevasta ta, Sara, îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia contractul Meu cu el ca un contract purpuriu veșnic pentru sămânța lui după el. Dar și cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească și îl voi înmulți nespus de mult: doisprezece voievozi va naște și voi face din el un neam mare. Dar contractul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ți-l va naște Sara la anul pe vremea aceasta.” Când a isprăvit de vorbit cu el, Cel Purpuriu S-a înălțat de la Avraam.

Îți explic: nu oricine se năștea din Avram era moștenitor de contract purpuriu. Ismael, deși născut din Avram prin Agar, nu a fost moștenitor de contract purpuriu; a moștenit un contract roz special, dar nu un contract purpuriu, așa cum avea să moștenească Isaac – gata explicația.

După un timp, Cel Purpuriu i s-a mai arătat încă o dată lui Avraam. Era Șechina Purpurie (/Α\) în fața lui, în chip de trei bărbați care stăteau înaintea lui. Avraam I s-a închinat și a cerut să-i permită să-i servească cu pâine, și s-a oferit să le spele picioarele. Avraam a gătit în grabă un vițel, unt și lapte, iar ei au mâncat. Apoi Cel Purpuriu i-a zis: „La anul, pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreșit la tine și iată că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu.” Se zice despre ei următoarele: „Avraam și Sara erau bătrâni, înaintați în vârstă, și Sarei nu-i mai venea rânduiala femeilor.” Iar Cel-ce-Este a adăugat: „Este oare ceva prea greu pentru Iubire? La anul, pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine și Sara va avea un fiu.”

Scuze, explic: pe lângă faptul că și cu această ocazie se reînnoiește promisiunea Celui Purpuriu cu privire la fiul care urma să i se nască lui Avraam prin Sara, această întâlnire scoate în evidență poziția Celui-ce-Este cu privire la consumul de carne împreună cu lactatele. Este evident faptul nu doar că Șechina Purpurie a mâncat această combinație de produse, dar se subînțelege că și Avraam a mâncat împreună cu oaspeții săi, conform obiceiului vremii. Din această situație se înțelege clar că atât Cel-ce-Este, cât și evreul n-au avut nicio problemă cu încălcarea vreunei presupuse porunci care ar fi interzis consumarea cărnii împreună cu lactatele. Se contrazice Cel Neschimbător? Închide El ochii când este vorba de „plăcerea Lui culinară” sau de plăcerea culinară a „favoritului” Său? În niciun caz! Probabil, la mijloc este o neînțelegere care a condus la interpretarea greșită de către „zei” – „învățați” – a poruncii: „Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui.”

Porunca aceasta nu are nicio legătură cu consumul de carne curată alături de lapte la aceeași masă, cum se crede. Porunca are mai degrabă legătură cu niște obiceiuri ale vremii, precum „mâncatul de mortăciuni”. Pe vremea aceea se practica între neamuri fierberea iedului sau a vițelului în pântecele mamei lui, de vii. Porunca interzicea astfel de cruzimi față de animale, căci ei, fiii lui Avraam, erau chemați să fie un popor sfânt; iar sfințenia implică milă, lipsă de cruzime sau de răutate chiar și față de animale. Așa se înțelege porunca: „Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui.” Iar spre a întări și mai mult claritatea pe acest subiect, adaug și o porțiune din cântarea lui Moise: „L-a suit pe înălțimile țării, și Israel a mâncat roadele câmpului... untul de la vaci și laptele oilor, cu grăsimea mieilor, a berbecilor din Basan și a țapilor, cu grăsimea grâului.” Am terminat explicația.

Revenind la Sara – Sara, așa cum promisese Cel Purpuriu, a rămas însărcinată și i-a născut lui Avraam la bătrânețe un fiu. „Avraam a pus fiului său nou-născut, pe care i-l născuse Sara, numele Isaac. Avraam a tăiat împrejur pe fiul său Isaac la vârsta de opt zile, cum îi poruncise Iubirea. Avraam era în vârstă de o sută de ani la nașterea fiului său Isaac.”

Pe vremea când a fost înțărcat Isaac, s-a iscat o neînțelegere între Sara și Agar, mama lui Ismael. În urma acestei situații, Sara i-a cerut lui Avraam să o alunge pe Agar și pe Ismael, fiul ei. Avraam ținea la Ismael și a fost întristat de cerința Sarei. A intervenit Cel Purpuriu și i-a zis lui Avraam: „Să nu te mâhnești de cuvintele acestea din pricina copilului și din pricina roabei tale; fă Sarei tot ce îți cere, căci numai din Isaac va ieși o sămânță care va purta cu adevărat numele tău. Dar și pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânța ta.”

A doua zi, de dimineață, Avraam i-a dat Agarei și copilului ei pâine și un burduf cu apă și le-a dat drumul să plece; s-au rătăcit în pustia Beer-Șeba. Acolo Arhanghelul Purpuriu i-a zis Agarei: „Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Iubirea a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul și ține-l de mână, căci voi face din el un neam mare.” Și Iubirea i-a deschis ochii, și ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă și a dat copilului să bea. Cel-ce-Este a fost cu copilul – care a crescut, a locuit în pustie și a ajuns vânător cu arcul. A locuit în pustiul Paran și mama sa i-a luat o nevastă din țara Egiptului.

După o vreme, Cel Purpuriu i-a testat iubirea lui Avraam, cerându-i: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.”

Avraam a luat pe fiul său dis-de-dimineață: „A luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Iubirea.” Trei zile a mers Avraam spre locul arătat de Cel-ce-Este. Văzând locul din depărtare, a poruncit slugilor care erau cu el să rămână acolo, iar el, împreună cu băiatul, cu lemnele pentru jertfă, cu focul și cuțitul, a plecat spre locul indicat de Cel Purpuriu.

Pe drum, Isaac l-a întrebat pe tatăl său: „Tată, avem foc și lemne, dar unde este jertfa?” Iar Avraam i-a răspuns: „Însăși Iubirea va purta grijă pentru mielul ce urmează să fie jertfit.” Cât adevăr era în cuvintele lui Avraam! Iubirea purta de grijă, dar nu doar de jertfa lui Avraam, ci de jertfa tuturor. Iubirea avea, peste veacuri, să Se jertfească. Omul Purpuriu avea să moară în locul tuturor.

Ajunși la destinație, Avraam a zidit un altar și a așezat lemnele pe el; a legat pe fiul său și l-a așezat deasupra lemnelor, pe altar. Apoi a luat cuțitul în mână și l-a ridicat spre cer, ca în coborârea lui să-și înjunghie fiul. Atunci, Arhanghelul Purpuriu, Prințul Celui Albastru, a strigat: „Avraame! Avraame! Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Cel-ce-Este, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”

Trebuie să intervin cu o explicație: în jertfa pe care Avraam era dispus să o aducă – necruțând pe fiul său – se vedea însuși sacrificiul Iubirii. Cel declarat Fiu de către Cel Albastru avea, la un moment dat în istoria umanității, să fie sacrificat ca singură soluție la problema gri a Universului; dacă în dreptul lui Isaac s-a găsit Cineva să strige: „Stop! Nu îl jertfi!”, în dreptul Prințului Purpuriu al Universului nu s-a găsit nimeni – din contră, Iubirea Și-a închis ochii, și-a astupat urechile și S-a pus singură în cămașă de forță, tocmai pentru a Se împiedica să intervină. Jertfa trebuia adusă chiar și pentru un singur înger sau pentru un singur om – la fel ca un părinte dispus la orice sacrificiu pentru fiul său sau pentru Iubire.

În jertfa pe care era dispus să o aducă Avraam se vede și o altă dramă: drama tatălui care, pe drumul de întoarcere, avea să meargă singur spre casă. Este greu de identificat, în situația ilustrată de Avraam și de fiul său, cine ar fi urmat să sufere mai mult: fiul sacrificat într-o clipă sau tatăl trăind o viață întreagă fără cel pe care l-a așteptat o viață. Extinzând, în jertfa adusă pentru gri, niciodată nu vom ști cine a suferit mai mult și cine a murit, de fapt: Cel Purpuriu sau Cei Doi rămași, privind spre Cel ce viața Și-a sacrificat. Niciodată nu vom ști. Tot ce vom ști este că Cel-ce-Este este Iubirea ieri, azi, etern. Gata cu explicația.

Revenind la Avraam cu jertfa sa – în tufiș, în apropiere, aștepta un berbec spre a fi adus drept jertfă în locul lui Isaac. Într-adevăr, Iubirea a purtat de grijă. Și tot Iubirea i s-a adresat din nou lui Avraam, zicând: „Pe Mine Însumi jur pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și îți voi înmulți foarte mult sămânța – și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile Pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”

Când avea Isaac vârsta de aproape treizeci și șapte de ani, mama lui, Sara, a murit; avea o sută douăzeci și șapte de ani. A murit în Canaan și a fost îngropată în peștera Macpela. Iar după un timp, la vârsta de patruzeci de ani, Isaac s-a căsătorit cu Rebeca. Așa a fost mângâiat Isaac după moartea mamei lui. Avraam a dat lui Isaac toate averile sale și a murit la vârsta de o sută șaptezeci și cinci de ani; a fost îngropat de fiii săi, Isaac și Ismael, lângă soția sa, Sara, în peștera Macpela. După moartea lui Avraam, Cel Purpuriu l-a binecuvântat pe fiul său Isaac.

Scumpa mea, îți explic: eram exact de vârsta lui Isaac când mi-a murit mama; un an mai târziu, am auzit din stele că este planul Prințului Purpuriu să-mi fii soție, iar un an mai târziu – acum șase ani – am avut vara cea mai frumoasă, petrecută împreună. Ai fost și tu, atunci precum acum, mângâierea mea; iar vara aceea a fost o pregustare a promisiunii că vom fi împreună; dar din acel moment, drumurile noastre au început să se despartă și treptat s-au îndepărtat tot mai mult; așa am ajuns, acum trei ani, în Egiptul meu, departe de tine – gata și cu explicația.

Rebeca, precum Sara, nu putea avea copii. Isaac s-a rugat Iubirii pentru ea, și Cel Purpuriu i-a răspuns la rugăciune. Ea a rămas însărcinată cu doi copii, care se băteau în pântecele mamei lor. Despre ei, Cel Purpuriu i-a zis Rebecăi: „Două neamuri sunt în pântecele tău și două noroade se vor despărți la ieșirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt; și cel mai mare va sluji celui mai mic.” Isaac avea vârsta de șaizeci de ani când Rebeca a dat naștere celor doi fii ai lor: Esau și Iacov. Esau era favoritul lui Isaac, iar Iacov – favoritul mamei sale.

În țară a venit din nou o foamete, și Isaac, cu familia lui, s-a dus să locuiască în Gherar. Cel Purpuriu i s-a arătat și i-a zis: „Nu te coborî în Egipt! Rămâi în țara în care îți voi spune. Locuiește ca străin în țara aceasta. Eu voi fi cu tine și te voi binecuvânta, căci toate ținuturile acestea ți le voi da ție și seminței tale și voi ține jurământul pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam. Îți voi înmulți sămânța ca stelele cerului; voi da seminței tale toate ținuturile acestea, și toate neamurile Pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta – ca răsplată pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut – a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele.”

Cel Purpuriu l-a binecuvântat foarte mult pe Isaac, și averea lui a crescut foarte mult în locul acela, astfel încât, la un moment dat, a fost alungat de împăratul acelui ținut, pentru că averea lui crescuse mai mult decât a oricărui locuitor al acelui ținut; iar după o vreme, a ajuns la Beer-Șeba.

Cel-ce-Este i s-a arătat acolo lui Isaac și i-a zis: „Eu sunt Iubirea tatălui tău, Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Te voi binecuvânta și îți voi înmulți sămânța din pricina robului Meu, Avraam.” Isaac a zidit acolo un altar și s-a închinat Celui Purpuriu și-și-a întins cortul acolo.

După o vreme, Isaac, îmbătrânind și cu vederea slabă, într-o zi l-a chemat pe Esau, favoritul său, și l-a trimis la vânătoare, ca să-i gătească din vânat și apoi să-l binecuvânteze. Pe când se afla Esau la vânătoare, Rebeca l-a îndemnat pe Iacov, favoritul ei, să meargă cu mâncarea gătită de ea la tatăl lui, pentru a primi el binecuvântarea în locul fratelui său. Iacov s-a îmbrăcat în hainele fratelui său și s-a dus cu mâncarea pregătită de mama lui la tatăl său, pentru a primi binecuvântarea, dându-se drept Esau, fratele său. Așa, Iacov s-a apropiat de tatăl său și l-a sărutat. Isaac a simțit mirosul hainelor lui; apoi l-a binecuvântat și a zis: „Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp pe care l-a binecuvântat Iubirea. Să-ți dea Cel-ce-Este rouă din cer și grăsimea pământului, grâu și vin din belșug! Să-ți fie supuse noroade și neamuri să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraților tăi și fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema și binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.” Astfel l-a binecuvântat Isaac pe Iacov.

Esau, întors prea târziu cu vânatul și rămas fără binecuvântarea promisă, a căpătat ură pe Iacov, iar acesta, la îndemnul mamei sale, a fost nevoit să plece în Haran, la fratele mamei sale. Planul era să plece doar pentru o vreme, până când mânia lui Esau avea să se domolească. Înainte de plecare, Isaac l-a chemat pe Iacov, fiul său, l-a binecuvântat și i-a dat porunca să nu se însoare cu vreuna din fiicele lui Canaan, ci să-și ia una din fetele lui Laban, fratele mamei sale.

În drum spre Haran, ajuns de seară și de noapte, Iacov a poposit și s-a culcat cu capul pe o piatră. A avut un vis. A visat o scară rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer – adică până la Cetate. Îngerii Celui-ce-Este se suiau și coborau pe scara aceea. Iar Arhanghelul Purpuriu stătea deasupra și zicea: „Eu sunt Cel-ce-Este, Iubirea tatălui tău Avraam și Iubirea lui Isaac. Pământul pe care ești culcat ți-l voi da ție și seminței tale. Sămânța ta va fi ca pulberea Pământului; te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta. Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ți spun.” Acestea au fost cuvintele contractului purpuriu rescris și în destinul lui Iacov.

Iacov s-a trezit înfricoșat din somnul lui, a luat piatra pe care își culcase capul, a turnat peste ea untdelemn și a făcut din ea un stâlp de aducere aminte – un martor al acelei întâlniri – iar acolo, la Betel, a făcut Iubirii o promisiune, zicând: „Dacă va fi Iubirea cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă îmi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac, și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Cel-ce-Este va fi Iubirea mea; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte va fi casa Celui Purpuriu și Îți voi da a zecea parte din tot ce îmi vei da.”

Iacov a pornit la drum și s-a dus în țara celor ce locuiesc la răsărit. În drumul său a dat peste o fântână – loc unde se adunau păstorii din acel ținut pentru a-și adăpa turmele. Atunci și acolo a întâlnit-o Iacov pe Rahela, fiica lui Laban, fratele mamei sale. Fiind îndrăgostit de Rahela în casa lui Laban, ei au convenit ca Iacov să-i slujească lui Laban pentru Rahela timp de șapte ani. Când s-a împlinit timpul – cei șapte ani care i s-au părut lui Iacov ca o zi, căci o iubea pe Rahela – Laban l-a înșelat; și, în noaptea când Rahela trebuia să fie în patul lui Iacov, în locul ei a fost strecurată Lea, sora mai mare a Rahelei.

Laban a justificat înșelăciunea sa prin faptul că, potrivit obiceiului locului, fiica mai mare trebuia măritată prima. S-au înțeles ca Iacov să-i mai slujească încă șapte ani pentru Rahela. După ce au trecut cei paisprezece ani pentru Rahela, Iacov a mai stat în casa lui Laban încă șase ani; astfel, în perioada aceasta, Rahela și Lea, și țiitoarele lor, Bilha și Zilpa, i-au adus pe lume unsprezece fii și o fiică. Averea lui Iacov a crescut foarte mult, iar fiii lui Laban au început să-l bănuiască de hoție, zicând: „Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru și cu averea tatălui nostru și-a agonisit el toată bogăția aceasta.” Până și Laban, socrul său, îl privea cu alți ochi.

Trebuie să-ți explic – cât de asemănătoare a fost și situația noastră! Relația mea mai specială cu tatăl tău a început după moartea tatălui meu. Din acel moment am fost ca înfiat în familia ta; apoi, după șase ani, m-am angajat în firma unchiului tău și a tatălui tău. Eram ca din familie, însă brusc, din senin, după exact paisprezece ani, s-au ridicat bănuieli asupra mea, ca și cum aș fi sustras din averea familiei. Am fost acuzat fără dovezi și fără să fi fost adevărat... tu știi... Ideea este că exact după douăzeci de ani – exact după paisprezece ani cu contract – am ieșit acuzat și renegat din firma și casa familiei tale, iar după câteva luni am ajuns în țara în care sunt acum... Luna aceasta, în 24, se împlinesc cei trei ani ai mei de egipt, de poveste gri... Departe de tine, departe de țara mea, departe de acasă... Cum se suprapun poveștile... Te iubesc... Închei și această explicație.

Lui Iacov i s-a arătat Cel Purpuriu și i-a zis: „Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere și Eu voi fi cu tine.” Iacov și-a chemat soțiile și le-a spus despre planul lui de a pleca, întrucât era evident că tatăl lor și frații lor l-au pus rău la suflet. Le-a zis: „Voi înșivă știți că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Și tatăl vostru m-a înșelat: de zece ori mi-a schimbat simbria, dar Iubirea nu i-a îngăduit să mă păgubească.” Soțiile lui au fost de aceeași părere cu el și s-au hotărât să plece pe ascuns. „Iacov s-a sculat și a pus pe copiii și nevestele sale călare pe cămile. Și-a luat toată turma și toate averile pe care le avea – turma pe care o agonisise în Padan-Aram – și a plecat la tatăl său, Isaac, în țara Canaan. Pe când Laban se dusese să-și tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său și Iacov a înșelat pe Laban, arameul, căci nu l-a înștiințat de fuga sa.”

După trei zile a aflat Laban de fuga lui Iacov; a luat cu el pe frații lui și, după șapte zile, i-a ajuns din urmă; însă Iubirea i s-a arătat într-un vis lui Laban și i-a zis: „Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov!” A doua zi, Laban i-a zis lui Iacov: „Ce ai făcut? Pentru ce m-ai înșelat și mi-ai luat fetele ca pe niște roabe luate cu sabia? Pentru ce ai fugit pe ascuns, m-ai înșelat și nu mi-ai dat de știre? Te-aș fi lăsat să pleci în mijlocul veseliei și al cântecelor, în sunet de timpane și alăută. Nu mi-ai îngăduit nici măcar să-mi sărut nepoții și fetele! Ca un nebun ai lucrat. Mâna mea este destul de tare ca să vă fac rău, dar Iubirea tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: «Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov!» Dar acum, odată ce ai plecat pentru că te topești de dor după casa tatălui tău, de ce mi-ai furat dumnezeii mei?” Iacov nu știa că Rahela îi furase.

Trebuie să-ți explic – nu a fost așa și situația noastră? Punctul de plecare al renegării mele? La un moment dat s-a bănuit că eu mi-am însușit din banii tatălui tău, iar fratele tău a verificat toate ieșirile de bani din firmă spre tatăl tău; tu erai departe; a venit la mine și m-a întrebat a cui semnătură este de pe ieșiri de o valoare însemnată de bani, căci el întrebase pe toți din casă și nimeni nu știa a cui este semnătura. Era semnătura ta, dar eu nu am vrut să-i spun; era, ziceam eu, vina lui că nu te întrebase și pe tine. Știm toți că nu ai luat tu banii pentru tine. Semnaseși tu pentru ei, pentru că tatăl tău te trimisese după ei. De aici, problemele și bănuielile s-au înmulțit; aflase și bunica ta între timp și, fără dovezi că i-aș fi luat eu, mi-a imputat acei bani mie, venind cu propunerea ca eșalonat acea sumă să mi se rețină din salariu, lună de lună. I-am zis că nu sunt de acord și că într-o zi îi voi restitui banii pe care mi-i dăduse tatăl tău suplimentar peste salariu, din când în când.

Într-o zi, bunica ta a venit la mine și mi-a cerut din buzunar bani, pentru că tatăl tău avea nevoie; i-am dat și i-am zis că nu este corect ce face și să nu se mai repete; a mai venit o dată, i-am dat din nou, reamintindu-i că este pentru ultima dată; a venit și a treia oară, și i-am dat din nou. A fost ultima dată, căci mi-am dat demisia. Așa am ajuns de i-am zis tatălui tău că „cu firma aceasta și cu familia aceasta nu mai vreau să am de-a face niciodată”. Acum îmi pare rău – ți-am mai spus – te iubesc și îi iubesc, crescusem doar în casa aceea; însă este adevărat tot ce scriu aici – martori îmi sunt cei doi heruvimi care ne-au adoptat pe noi – ei au fost de față de fiecare dată când, sub semnătura ta, ți-am dat bani din firmă pentru tatăl tău. Iubirea știe că așa au stat lucrurile. Gata și cu explicația aceasta.

În drumul spre casă, Iacov încă se temea de fratele său, Esau, căruia, la îndemnurile mamei sale, îi furase binecuvântarea. Primind vești că Esau venea în întâmpinarea lui cu patru sute de oameni, Iacov s-a înspăimântat foarte tare și s-a rugat Celui-ce-Este, zicând: „Iubirea tatălui meu Avraam, Iubirea tatălui meu Isaac! Tu, Cel-ce-Ești, care mi-ai zis: «Întoarce-te în țara ta și în locul tău de naștere și voi îngriji ca să-ți meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu... Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească pe mine, pe mame și pe copii. Și Tu ai zis: „«Eu voi îngriji ca să îți meargă bine și îți voi face sămânța ca nisipul mării care, de mult ce este, nu se poate număra.»”

Iacov a zăbovit toată noaptea în locul acela. Iacov era singur. Atunci, Prințul Purpuriu S-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, Miha-El l-a lovit la încheietura coapsei, așa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov pe când se lupta cu el. Cel Purpuriu a zis: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Cel-ce-Este i-a zis: „Cum îți este numele?” „Iacov”, a răspuns el. Apoi, El a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel – adică cel ce luptă cu Iubirea – căci ai luptat cu Cel-ce-Este și cu oameni, și ai fost biruitor.” Iacov L-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce Îmi ceri numele?” Și l-a binecuvântat acolo.

Iacov a pus locului aceluia numele Peniel – Fața Celui-ce-Este; „Căci”, a zis el, „am văzut pe Cel Purpuriu față în față și totuși am scăpat cu viață”. Răsărea Soarele și Iacov șchiopăta din coapsă. „Iată de ce, până în ziua de astăzi, israeliții nu mănâncă vâna de la încheietura coapsei, căci Cel-ce-Este l-a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vână.”

Când s-a întâlnit Iacov cu Esau, au fost lacrimi – s-au îmbrățișat și s-au sărutat. Toți cei ai lui Iacov, mame și copii, roabe și robi, s-au plecat înaintea lui Esau – s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui. Apoi, fiecare și-a văzut de drum spre casă; întâi Esau, apoi Iacov, venind mai încet și motivând: „Domnul meu vede că copiii sunt micuți și am oi și vaci fătate; dacă le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri. Domnul meu s-o ia înaintea robului său, și eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma care va merge înaintea mea și la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu în Seir.”

După un timp, Cel Purpuriu i-a zis lui Iacov: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuiește acolo și ridică acolo un altar Iubirii, care ți S-a arătat când fugeai de fratele tău, Esau.” Ajuns la Betel, a zidit acolo un altar și a numit locul acela El-Betel, căci acolo i Se descoperise Iubirea când fugea de fratele său.

Cel Purpuriu i s-a mai arătat încă o dată lui Iacov și i-a zis: „Numele tău este Iacov, dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel. Eu sunt Cel-ce-Este, Cel Atotputernic. Crește și înmulțește-te; un neam și o mulțime de neamuri se vor naște din tine și chiar împărați vor ieși din coapsele tale. Ție îți voi da țara pe care am dat-o lui Avraam și lui Isaac și voi da țara aceasta seminței tale după tine.”

Explic: deși din Isaac ieșiseră și Iacov, și Esau, Iubirea l-a ales pe Iacov dintre cei doi frați. Pe Israel l-a ales moștenitor al contractului purpuriu, așa cum l-a ales pe Isaac, și nu pe Ismael. Mai târziu, Iubirea i-a ales pe cei doisprezece fii ai lui Israel ca moștenitori ai contractului purpuriu, și pe toți cei ieșiți din ei. Voi explica și mai mult, mai încolo.

După ce au plecat din Betel, Rahela a dat naștere ultimului fiu al lui Iacov – fratelui lui Iosif, Beniamin. „Rahela a murit și a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata.”

Iacov a ajuns să-și găsească tatăl în viață, însă mama lui murise între timp. Isaac a murit la vârsta de o sută optzeci de ani și a fost îngropat de fiii săi – Esau și Iacov.

După moartea tatălui său, Israel a locuit în țara Canaan ca un străin, așa cum făcuse și tatăl său, Isaac, precum și bunicul său, Avraam.

Când Iosif, fiul făcut de Rahela lui Israel la bătrânețe, a împlinit vârsta de șaptesprezece ani, Iacov i-a făcut o haină pestriță. Era evident pentru frații lui Iosif că tatăl lor îl iubește mai mult decât pe ei; așa au început să-i poarte pică și să se poarte urât cu el. Peste toate, Iosif a avut un vis pe care l-a povestit fraților săi, iar aceștia au început să îl urască. Iosif le-a povestit visul, zicând: „Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului și iată că snopul meu s-a ridicat și a stat în picioare, iar snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.” La care ei au răspuns: „Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiești tu pe noi?” Și l-au urât și mai mult.

După o vreme, Iosif a mai visat un vis pe care l-a istorisit tatălui său și fraților săi: „Am mai visat un vis! Soarele, luna și unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea mea.” Tatăl său l-a mustrat și i-a zis: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta și frații tăi să ne aruncăm cu fața la pământ înaintea ta?” Iar frații lui au început să-l urască și mai mult.

Intervin cu o explicație: există câteva inserțiuni din această poveste și în viața mea; precum Iosif, am fost făcut la bătrânețe, după șapte fete. A fost evident că în casa părinților mei am fost favoritul, cel cu haina pestriță, cel mic – „tânărul Iosif sau Beniamin”. La șaptesprezece ani mi-a murit tatăl și a început griul vieții mele. Însă lucrurile nu se opresc aici; cam în aceeași perioadă am început să am și eu vise pe care le-am povestit „fraților” și prietenilor mei. Când ai vise obișnuite, nu stârnești nimănui invidie sau răutate, dar când ai vise din stele, vise cu referire la un contract purpuriu, lucrurile se complică, pentru că dintr-o dată pari a avea despre tine aspirații care nu se cuvin – aspirații de genul: „Dar nu o să împărățești tu peste noi?”, „Nu o să ne cârmuiești tu?”, „Ne vom arunca noi înaintea ta?” Însă visele din stele sunt din visul Iubirii. Este datoare Iubirea să se justifice față de vreun om? Acțiunile Iubirii sunt justificate în Cel-ce-Este și contractul Lui, indiferent de culoare – roz sau purpuriu... Gata și cu explicația aceasta.

Pe când erau frații lui Iosif departe, Israel l-a trimis la ei să vadă dacă sunt bine și să se întoarcă să-i aducă vești despre ei. Iosif a plecat spre ei, și, pe când era încă departe, aceștia l-au recunoscut după haina lui și s-au sfătuit să-l omoare. Ei au zis unul către altul: „Iată că vine făuritorul de vise! Veniți acum, să-l omorâm și să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege de visele lui.” A fost salvat de unul dintre ei, Ruben, întâiul născut. El a zis: „Să nu-i luăm viața! Să nu vărsați sânge, ci mai bine aruncați-l în groapa aceasta, care este în pustie, și nu puneți mâna pe el.” Avea de gând să-l scape din uneltirile lor... Ajuns Iosif la ei, aceștia l-au dezbrăcat de haina lui, l-au luat și l-au aruncat în groapă – o groapă fără apă. Apoi s-au pus la masă să mănânce.

Îți explic: cât de asemănătoare a fost și situația din ziua în care m-am dus la unchiul tău cu demisia mea! Am discutat multe; printre altele, i-am zis că, dacă mama mea s-ar fi comportat cu cineva cum s-a comportat mama lui cu mine, eu în niciun caz nu i-aș fi luat partea, fiind lipsit de corectitudine ce a făcut. Am ajuns să discutăm despre presupușii bani sustrași de mine – cei cu semnătura ta – precum și despre banii pe care mi-i dăduse suplimentar tatăl tău, considerați de mine a fi cadou. Fusese cadou din partea tatălui tău până în momentul în care bunica ta i-a transformat în datorie. L-am asigurat pe unchiul tău că într-o zi îi voi restitui acești bani tatălui tău, însă, din discuție în discuție, am ajuns la adevărata problemă: visele mele... Visul din stele; ceea ce credeam eu despre mine.

Problema adevărată, motivul adevărat, era pretenția mea de a fi moștenitor al unui contract purpuriu. Atunci unchiul tău mi-a zis: „Ai zis și ceea ce ai zis nu s-a împlinit; nu ți-ai cerut scuze că ai greșit; nu știi să-ți recunoști greșeala.” I-am zis că timpul meu încă nu venise – „Că încă sunt în viață și că într-o zi ceea ce am visat se va împlini”. S-a enervat. I-am zis că greșește în atitudinea lui și că într-o zi o să-i pară rău, că eu am un destin și Iubirea o să-mi facă dreptate. Ne-am despărțit, urmând ca după două săptămâni să mă duc după ultimul salariu și după hârtiile doveditoare ale încetării activității mele în acea firmă. În plus, ne-am înțeles să fiu așteptat după datoria pe care o mai aveam la el pentru mașina cumpărată.

M-am întors după două săptămâni. Între timp, bunica ta începuse să spună peste tot că am furat; se știa în tot orașul că aș fi făcut ceva ce nu făcusem. Eram dezbrăcat de haina – reputația – mea. Banii pe care trebuia să mi-i dea unchiul tău, bani care mi se cuveneau pe ultima lună lucrată, mi i-a reținut pe motiv că eu sunt dator la tatăl tău, iar tatăl tău este dator la el; așa, cu ultimul meu salariu, se mai stinge din datorii. Hârtiile prin care am ieșit din firmă au fost făcute fără drept de șomaj. În plus, mi-a cerut și datoria – restul de bani care îmi rămăsese din mașină – aproximativ o mie de euro. Mi-a zis că are nevoie urgentă de niște bani și nu știe de unde să facă rost, că din banii pe care-i datorez eu acoperă o parte din necesar. I-am zis să-mi factureze datoria și așa să se facă transferul mașinii de pe firmă pe mine. M-am trezit pe e-mail cu datoria facturată, însă nu era valoarea pe care o stabilisem – adăugase și TVA-ul.

Așa am fost aruncat în groapă – salariul reținut, banii luați de bunica ta din buzunar, plus datoria pe mașină. După un timp, au început să circule tot felul de lucruri neadevărate despre mine, generate de bunica ta. Am sunat-o, iar ea a plasat telefonul unchiului tău, căruia i-am zis să înceteze, că ceea ce fac ei nu este corect și-mi aduce defăimare. Mi-a răspuns: „Iubirea ta să-ți facă dreptate, așa cum ai zis!” I-am răspuns că, până îmi face mie dreptate Iubirea, ei îmi umplu numele și reputația cu noroi... Așa am fost nevoit să o iau de la capăt în altă țară; în Egiptul meu... Gata și explicația aceasta despre noi.

Pe când frații lui Iosif se aflau la masă, și Iosif se afla în groapă, a trecut o caravană de ismaeliți care mergeau spre Egipt, cu „tămâie, cu leac alinător și smirnă”. Atunci, unul dintre frați a zis: „Ce vom câștiga să ucidem pe fratele nostru și să-i ascundem sângele? Veniți mai bine să-l vindem ismaeliților și să nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea noastră.” L-au scos pe Iosif din groapă și l-au vândut cu „douăzeci de sicli de argint” ismaeliților, care l-au dus în Egipt.

Între timp a ajuns și Ruben la groapă, însă Iosif nu mai era acolo. El și-a rupt hainele, s-a dus la frații săi și i-a întrebat ce au făcut cu Iosif. Ei, între timp, au luat haina pestriță a lui Iosif, în „sângele unui țap” au înmuiat-o și au trimis-o, mai apoi, tatălui lor. Cel trimis l-a întrebat pe Israel: „Iată ce am găsit! Vezi dacă este haina fiului tău sau nu.” Iar tatăl îndurerat a recunoscut-o, zicând: „Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăți!” Și-a rupt hainele, s-a îmbrăcat în sac și a jelit multă vreme pe fiul său. Toți fiii și toate fiicele au venit să-l mângâie, dar el nu mai putea fi mângâiat de pierderea suferită. Zicea plângând: „Plângând mă voi coborî la fiul meu, în Locuința morților.”

Iosif fusese vândut lui Potifar, căpetenia străjerilor lui Faraon. Iubirea a fost cu Iosif, așa că îi mergea foarte bine; el locuia în casa egipteanului. Așa a ajuns Iosif în slujba egipteanului, care îl pusese administrator peste toată casa lui și i-a încredințat tot ce avea. Așa a binecuvântat Iubirea casa egipteanului, datorită lui Iosif, și binecuvântarea Iubirii era și peste casă, și peste câmp. Egipteanul nu avea altă grijă decât să bea și să mănânce.

Trebuie să-ți amintesc: draga mea, știi foarte bine – și toți cei care au colaborat sau mai colaborează cu firma unchiului tău – cum am fost pus responsabil peste toate și că toți banii casei au fost puși sub administrarea mea, că singurul căruia îi dădeam socoteală a fost unchiul tău, care, în multe privințe, precum Potifar, nu a avut nicio grijă; că în toate concediile am fost cu laptopul după mine și că, în perioada când am fost acolo, firmei și casei îi mergea bine – binecuvântarea Iubirii a fost acolo. Tu știi că zi și noapte am făcut tot ce a depins de mine ca lucrurile să fie bine, că până în ziua de astăzi acea firmă funcționează pe aplicațiile mele și pe inovațiile pe care le-am făcut acolo; ziua lucram, iar în unele nopți, când nu era nimeni altcineva, dormeam în casă cu bunica ta, ei fiindu-i frică să stea singură. În tot acest timp, unchiul tău a fost pe deplin fără nicio grijă majoră – știi și tu, și stelele știu și ele, și toți cei care m-au cunoscut în perioada aceea... Închei și amintirea aceasta.

După un timp, nevasta egipteanului a pus ochii pe Iosif și i-a cerut să se culce cu ea. Iosif a refuzat-o, spunând: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva Celui-ce-Este?” Multe zile ea a insistat pe lângă el, iar într-o zi, când erau doar ei singuri, ea l-a apucat de haină, zicând: „Culcă-te cu mine!” Iosif a fugit, lăsând haina în mâna ei. Când s-a văzut ea cu haina lui în mână, a chemat pe oamenii din apropiere și a zis: „Vedeți, ne-a adus un evreu ca să-și bată joc de noi! Omul acesta a venit la mine ca să se culce cu mine, dar eu am țipat în gura mare. Și când a văzut că ridic glasul și strig, și-a lăsat haina lângă mine și a fugit afară.”

Când a venit bărbatul ei acasă, cu haina lui Iosif în mână, ea a zis soțului ei: „Robul acela evreu, pe care ni l-ai adus, a venit la mine ca să-și bată joc de mine. Și, cum am ridicat glasul și am țipat, și-a lăsat haina lângă mine și a fugit afară.” Potifar s-a mâniat foarte tare, a luat pe Iosif și l-a aruncat în temniță – în locul în care erau închiși întemnițații împăratului.

Iubirea a fost cu Iosif și în temniță și Și-a întins bunătatea asupra lui; l-a făcut să-i fie plăcut mai-marelui temniței. Acesta i-a pus pe toți întemnițații sub supravegherea lui Iosif, și nimic nu se făcea acolo fără el.

După ceva vreme s-a întâmplat că paharnicul și pitarul împăratului l-au supărat pe Faraon, iar acesta, mâniat pe ei, i-a pus sub pază în temniță – ajungând sub supravegherea lui Iosif. Multă vreme au stat acolo. Într-o noapte, fiecare dintre ei a avut câte un vis, iar visul fiecăruia spunea ce urma să se întâmple cu fiecare dintre ei. Iosif le-a interpretat visele, iar visele s-au împlinit așa cum le interpretase Iosif: paharnicul, după trei zile, a fost pus din nou în slujba lui Faraon, iar pe pitar – așa cum spusese Iosif – l-a spânzurat.

Îți explic scurt: adu-ți aminte cum, aproape un an de zile, de când îți scriu, de fiecare dată când am avut un vis, ți l-am spus și cum de fiecare dată visele pe care ți le-am spus despre noi s-au împlinit. Sunt și câteva care până acum nu s-au împlinit, pentru că nu a venit momentul lor; și mai este un aspect: Iosif a fost aruncat în închisoare pe motiv de „hărțuire” – ceea ce un pic se găsește și în povestea noastră – nu că te-as fi hărțuit, noi știm. Știm că, precum Soarele nu atinge și nu face rău ferestrei prin care razele lui trec, tot așa copiii Iubirii nu pot „hărțui” pe cineva; în plus, atât în cazul lui Iosif, cât și în cazul fiecărui fiu sau fiică a Iubirii, Legea Iubirii este norma în relaționare cu Iubirea sau cu cei din jur. Gata și cu explicația aceasta.

Doi ani mai târziu, Faraon a avut două visuri. Dimineața Faraon s-a tulburat și a chemat pe toți magicienii și înțelepții (zeii) Egiptului. Însă nimeni nu a reușit să interpreteze visele împăratului. Atunci mai-marele paharnicilor lui Faraon și-a adus aminte de Iosif. I-a povestit lui Faraon despre Iosif și interpretarea viselor pe care o făcuse și cum se împlinise întocmai precum Iosif interpretase visele. Faraon a chemat după Iosif.

Ajuns Iosif la Faraon, acesta îi povestește ce a visat: „În visul meu, se făcea că stăteam pe malul râului. Și deodată, șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu și au început să pască prin mlaștini. După ele s-au suit alte șapte vaci slabe, foarte urâte la chip și sfrijite: nu am mai văzut altele așa de urâte în toată țara Egiptului. Vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghițit, fără să se poată cunoaște că intraseră în pântecele lor; ba încă înfățișarea lor era tot așa de urâtă ca mai înainte. Și m-am deșteptat. Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase, care creșteau pe același pai. Și după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.”

Iosif a zis lui Faraon: „Ce a visat Faraon înseamnă un singur lucru: Iubirea a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă.” Urmau șapte ani de belșug pentru Egipt, urmați de șapte ani de foamete. Apoi, Iosif a continuat: „Acum, Faraon să aleagă un om priceput și înțelept și să îl pună în fruntea țării Egiptului. Faraon să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug. Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui Faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăți și să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia țării pentru cei șapte ani de foamete care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie prăpădită de foamete.” Cuvintele lui Iosif au plăcut lui Faraon și tuturor slujitorilor lui. Și Faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul Celui-ce-Este?”

Și Faraon a zis lui Iosif: „Fiindcă Iubirea ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.” Faraon a mai zis lui Iosif: „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.” Faraon și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subțire și i-a pus un lanț de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui, și strigau înaintea lui: „În genunchi!” Astfel, i-a dat Faraon stăpânire peste toată țara Egiptului. Și a mai zis lui Iosif: „Eu sunt Faraon! Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna, nici piciorul în toată țara Egiptului.”

Îți explic: ridicarea lui Iosif peste împărăția Egiptului și punerea lui pe cea mai înaltă poziție a imperiului arătau și spre moștenitorul promis lui Avraam – spre împăratul despre care au profetizat Solomon și David în Psalmi – spre moștenitorul despre care se vor împlini cuvintele din altă parte a Scripturilor: „Cine este ispravnicul credincios și înțelept, pe care îl va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția sa.” Sau: „Care este deci robul credincios și înțelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.” Închei explicația.

Înaintea anilor de foamete, lui Iosif i s-au născut doi fii – Manase și Efraim – pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On.

După terminarea anilor de belșug, foametea a cuprins toată țara Egiptului, dar și împrejurimile ei. Foametea ajunsese și în Canaan, unde se aflau Iacov și fiii săi – tatăl și frații lui Iosif. Iacov și-a trimis fiii în Egipt după mâncare. Zece frați ai lui Iosif s-au coborât în Egipt ca să cumpere grâu. Iacov nu l-a trimis cu ei pe Beniamin, fratele lui Iosif, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire.

Iosif era mai-mare în țară; el vindea grâu tuturor locuitorilor țării. Frații lui Iosif au venit și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui. Iosif, cum a văzut pe frații săi, i-a cunoscut, dar s-a făcut că le este străin, le-a vorbit aspru și le-a zis: „De unde veniți?” Ei au răspuns: „Venim din țara Canaan ca să cumpărăm merinde.” Iosif a cunoscut pe frații săi, dar ei nu l-au cunoscut. Iosif și-a adus aminte de visele pe care le visase cu privire la ei și le-a zis: „Voi sunteți iscoade; ați venit numai ca să cercetați locurile slabe ale țării.”

Ei i-au răspuns că au venit să cumpere hrană, că toți sunt frați, fiii aceluiași om, că sunt oameni de treabă și în niciun caz iscoade. I-au zis: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece frați, fii ai aceluiași om, din țara Canaan; și, iată, cel mai tânăr este astăzi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viață.”

Iosif le-a cerut, pentru a verifica adevărul din spusele lor, să îl aducă pe fratele lor mai mic, iar unul dintre ei să rămână drept garanție, până se vor întoarce ei. Și așa au făcut.

Ei au zis atunci unul către altul: „Da, am fost vinovați față de fratele nostru, căci am văzut neliniștea sufletului lui când ne ruga și nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.” Ruben a luat cuvântul și le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceți o astfel de nelegiuire față de băiatul acesta? Dar nu ați ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.” Ei nu știau că Iosif îi înțelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci. Iosif a plecat la o parte de la ei, ca să plângă. În urmă s-a întors și le-a vorbit, apoi a luat dintre ei pe Simeon și a pus să-l lege în fața lor.

Iosif a poruncit să li se umple sacii cu grâu, să se pună argintul fiecăruia în sacul lui și să li se dea merinde pentru drum. Și așa s-a făcut. Ei și-au încărcat grâul pe măgari și au plecat. Unul dintre ei și-a deschis sacul ca să dea nutreț măgarului, în locul unde au rămas peste noapte. A văzut argintul la gura sacului și a zis fraților săi: „Argintul meu mi s-a dat înapoi și iată-l în sacul meu.” Atunci li s-a tăiat inima și au zis unul către altuia, tremurând: „Ce ne-a făcut Cel-ce-Este?”

S-au întors la tatăl lor, Iacov, în țara Canaan, și i-au istorisit tot ce li se întâmplase. Apoi, i-au spus că domnitorul acelei țări le-a vorbit aspru și i-a suspectat că sunt iscoade. Așa au ajuns să îi vorbească despre tatăl lor și despre fratele lor de acasă, iar acel domnitor le-a cerut, pentru a adeveri cele spuse de ei, să îl aducă pe fratele lor.

Tatăl lor, Iacov, le-a zis: „Voi mă lipsiți de copii: Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și voiți să îl luați și pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!” Ruben a zis tatălui său: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu îți voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea, și ți-l voi aduce înapoi.” Iacov a zis: „Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi – căci fratele lui a murit și el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceți, cu durere îmi veți coborî perii mei cei albi în Locuința morților.”

Pentru că foametea era aspră și pentru că li se terminase mâncarea, în cele din urmă, Iacov a trebuit din nou să-și trimită fiii în Egipt. Aceștia i-au spus că, fără Beniamin, nu au ce căuta acolo. Israel a zis atunci: „Pentru ce mi-ați făcut un astfel de rău și ați spus omului aceluia că mai aveți un frate?” Ei au răspuns: „Omul acela ne-a întrebat despre noi și despre familia noastră și a zis: «Mai trăiește tatăl vostru? Mai aveți vreun frate?» Și noi am răspuns la întrebările acestea. Puteam noi să știm că are să zică: «Aduceți pe fratele vostru»?” Israel, tatăl lor, le-a zis: „Fiindcă trebuie, faceți așa. Luați-vă în saci ceva din cele mai bune roade ale țării, ca să duceți un dar omului aceluia – și anume: puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale. Luați-l și pe fratele vostru, sculați-vă și întoarceți-vă la omul acela. Cel-ce-Este, Cel Atotputernic să vă facă să căpătați trecere înaintea omului aceluia și să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru și pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei – lipsit să fiu!”

Ajunși la Iosif și văzându-l pe fratele lui, Beniamin, acesta a zis slujitorului său: „Bagă pe oamenii aceștia în casă, taie vite și gătește, căci oamenii aceștia au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acesta i-a băgat în casa lui Iosif; le-a dat apă de și-au spălat picioarele; a dat și nutreț măgarilor lor. Când a ajuns Iosif acasă, i-au dat darul pe care i-l aduseseră și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui. El i-a întrebat de sănătate și a zis: „Bătrânul vostru tată, de care ați vorbit, este sănătos? Mai trăiește?” Ei au răspuns: „Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăiește încă.” Și s-au plecat și s-au aruncat cu fața la pământ. Iosif a ridicat ochii și, aruncând o privire spre fratele său, Beniamin, fiul mamei sale, a zis: „Acesta este fratele vostru cel tânăr despre care mi-ați vorbit?” Și a adăugat: „Iubirea să aibă milă de tine, fiule!” Iosif a isprăvit repede, căci i se rupea inima pentru fratele său și simțea nevoia să plângă; a intrat degrabă într-o odaie și a plâns acolo. După ce s-a spălat pe față, a ieșit din odaie și, silindu-se să se stăpânească, a zis: „Aduceți de mâncare!”

A doua zi, de dimineață, frații lui Iosif au plecat spre casa tatălui lor cu merindele cumpărate, doar că, în sacul lui Beniamin, la porunca lui Iosif, a fost strecurat paharul de argint al lui Iosif. Așa, Beniamin a fost prins și acuzat de furt. Toți și-au sfâșiat hainele și s-au întors cu Beniamin în cetate. Iuda și frații lui s-au aruncat din nou cu fața la pământ, la picioarele lui Iosif. Iosif le-a zis: „Ce faptă ați făcut? Nu știți că un om ca mine are putere să ghicească?” Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptățim? Cel-ce-Este a dat pe față nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru – noi și acela la care s-a găsit paharul.” Dar Iosif a zis: „Să mă ferească Cel-ce-Este să fac așa ceva! Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu, dar voi suiți-vă înapoi în pace la tatăl vostru.”

Atunci, Iuda i-a explicat că, fără Beniamin, ei nu se pot întoarce la tatăl lor, zicând: „Acum, dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul, de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară când va vedea că băiatul nu este și robii tăi vor coborî cu durere în Locuința morților bătrânețile robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaș pentru copil și a zis tatălui meu: «Dacă nu îl voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna față de tatăl meu.» Îngăduie, dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu, iar băiatul să se suie înapoi cu frații săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah! Să nu văd mâhnirea tatălui meu!”

Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau. Și a strigat: „Scoateți afară pe toată lumea!” Și nu a mai rămas nimeni cu Iosif când s-a făcut cunoscut fraților săi. A izbucnit într-un plâns așa de tare, încât l-au auzit egiptenii și casa lui Faraon. Iosif a zis fraților săi: „Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?” Dar frații lui nu i-au putut răspunde, așa de încremeniți rămăseseră înaintea lui. Iosif a zis fraților săi: „Apropiați-vă de mine.” Și ei s-au apropiat. El a zis: „Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Iubirea înaintea voastră. Așa că nu voi m-ați trimis aici, ci Cel-ce-Este; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui și cârmuitorul întregii țări a Egiptului. Grăbiți-vă de vă suiți la tatăl meu și spuneți-i din partea mea: «Iubirea m-a pus domn peste tot Egiptul; coboară-te la mine și nu zăbovi! Vei locui în ținutul Gosen și vei fi lângă mine – tu, fiii tăi și fiii fiilor tăi, oile tale și boii tăi și tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete, și astfel nu vei pieri tu, casa ta și tot ce este al tău.»” El s-a aruncat de gâtul fratelui său, Beniamin, și a plâns, și Beniamin a plâns și el de gâtul lui. A îmbrățișat, de asemenea, pe toți frații lui, plângând. După aceea, frații lui au stat de vorbă cu el.

Dragostea mea... Cât de adevărat este faptul că Iubirea conduce lucrurile în interesul celor aleși și iubiți de El! Astăzi îți scriam: „Vreau să-ți cer scuze pentru ceva... Deși nu este vina mea... Iartă-mă că nu sunt normal... Mă refer la destin... În multe privințe, viața mea nu a depins de mine și nici de cei din jurul meu... Nu a depins de mama că exist... Nu a depins de oameni că am ajuns aici... Nu a depins nici de noi... Aș fi vrut să fi stat altfel lucrurile... Mai demult, cu ani în urmă, să-ți fi spus de iubire, să mă fi comportat altfel cu tine, dar nu a depins de mine... Nu a depins de noi... Stelele au avut scenariul lor cu noi... Probabil, în atemporalitatea lor, ne-au văzut speciali – habar nu am... Știu doar că ne-au legat unul de celălalt și împreună de ele... Iartă-mă, deși nu este vina mea.”

Ei au ieșit din Egipt și au ajuns în țara Canaanului, la tatăl lor, Iacov. Și i-au spus: „Iosif tot mai trăiește și chiar el cârmuiește toată țara Egiptului.” Dar inima lui Iacov a rămas rece, pentru că nu îi credea. Când i-au istorisit însă tot ce le spusese Iosif și a văzut carele pe care le trimisese Iosif ca să-l ducă, duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat. Și Israel a zis: „Destul! Fiul meu, Iosif, tot mai trăiește! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.”

Israel a plecat cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Șeba și a adus jertfe Iubirii tatălui său, Isaac. Iubirea a vorbit lui Israel într-o vedenie, noaptea, și a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!” Și Cel Purpuriu a zis: „Eu sunt Cel-ce-Este, Iubirea tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt și Eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo, iar Iosif îți va închide ochii.”

Iacov a părăsit Beer-Șeba, și fiii lui Israel au pus pe tatăl lor, Iacov, cu copilașii și nevestele lor, în carele pe care le trimisese Faraon ca să-l ducă. Și-au luat și turmele și averile pe care le agonisiseră în țara Canaanului. Și Iacov s-a dus în Egipt cu toată familia lui. A luat cu el în Egipt pe fiii lui și pe fiii fiilor lui, pe fiicele lui și pe fiicele fiilor lui și pe toată familia lui.

Ajuns în Egipt, Israel a zis lui Iosif: „Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața și tu tot mai trăiești.” Faraon a zis lui Iosif: „Tatăl tău și frații tăi au venit la tine. Țara Egiptului este deschisă înaintea ta; așază pe tatăl tău și pe frații tăi în cea mai bună parte a țării. Să locuiască în ținutul Gosen și, dacă găsești printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.” Iosif a adus pe tatăl său, Iacov, și l-a înfățișat înaintea lui Faraon. Și Iacov a binecuvântat pe Faraon. Faraon a întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieții tale?” Iacov a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieții mele au fost puține la număr și rele și nu au atins zilele anilor vieții părinților mei în timpul călătoriei lor.” Iacov a binecuvântat iarăși pe Faraon și a plecat dinaintea lui Faraon.

Israel a locuit în țara Egiptului, în ținutul Gosen. Ei s-au înstărit, au crescut și s-au înmulțit foarte mult. Iacov a trăit șaptesprezece ani în țara Egiptului, și zilele anilor vieții lui Iacov au fost de o sută patruzeci și șapte de ani. Când s-a apropiat Israel de clipa morții, a chemat pe fiul său, Iosif, și i-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea și poartă-te cu bunătate și credincioșie față de mine: să nu mă îngropi în Egipt. Ci, când mă voi culca lângă părinții mei, să mă scoți afară din Egipt și să mă îngropi în mormântul lor.” Iosif a răspuns: „Voi face după cuvântul tău.” Iacov a zis: „Jură-mi.” Și Iosif i-a jurat. Apoi, Israel s-a plecat cu fața pe căpătâiul patului.

După aceea, au venit și i-au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Și Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi – Manase și Efraim. Au dat de știre lui Iacov și i-au spus: „Iată că fiul tău, Iosif, vine la tine.” Și Israel și-a adunat puterile și s-a așezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif: „Cel-ce-Este, Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în țara Canaan, și m-a binecuvântat. El mi-a zis: «Te voi face să crești, te voi înmulți și voi face din tine o ceată de popoare; voi da țara aceasta seminței tale după tine, ca să o stăpânească pentru totdeauna.» Acum, cei doi fii care ți s-au născut în țara Egiptului, înainte de venirea mea la tine, în Egipt, vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei – ca Ruben și Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraților lor în partea lor de moștenire.”

Apoi, Iosif i-a luat pe amândoi – pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, și pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel – și i-a adus aproape de el. Israel și-a întins mâna dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins și-a încrucișat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. A binecuvântat pe Iosif și a zis: „Iubirea înaintea căreia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac – Iubirea care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta – Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să binecuvânteze pe copiii aceștia! Ei să poarte numele meu și numele părinților mei, Avraam și Isaac, și să se înmulțească foarte mult în mijlocul țării!”

Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său își pune mâna dreaptă pe capul lui Efraim, de aceea a apucat mâna tatălui său ca să o ia de pe capul lui Efraim și să o îndrepte pe al lui Manase. Și Iosif a zis tatălui său: „Nu așa, tată, căci acela este cel întâi născut; pune-ți mâna dreaptă pe capul lui.” Tatăl său nu a vrut, ci a zis: „Știu, fiule, știu! Și el va ajunge un popor, și el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el, și sămânța lui va ajunge o ceată de neamuri.” El i-a binecuvântat în ziua aceea și a zis: „Numele tău îl vor întrebuința israeliții când vor binecuvânta, zicând: «Iubirea să Se poarte cu tine cum S-a purtat cu Efraim și cu Manase!»” Și a pus astfel pe Efraim înaintea lui Manase.

Apoi, Iacov a chemat pe toți fiii săi spre a îi binecuvânta. Le-a zis: „Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni. Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui Iacov! Ascultați pe tatăl vostru, Israel!”

„Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea și pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie și întâiul în putere – năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău și mi-ai spurcat patul, suindu-te în el.”

„Simeon și Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci în mânia lor au ucis oameni și în răutatea lor au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărți în Iacov și îi voi risipi în Israel.”

„Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi! Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine îl va scula? Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo [moștenitorul cărămiziu], și de el vor asculta popoarele. El își leagă măgarul de viță și, de cel mai bun butuc de viță, mânzul măgăriței lui; își spală haina în vin și mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roșii de vin și dinții albi de lapte.”

„Zabulon va locui pe țărmul mărilor – lângă limanul corăbiilor – și hotarul lui se va întinde înspre Sidon.”

„Isahar este un măgar osos, care se culcă în grajduri. Vede că locul unde se odihnește este plăcut și că ținutul lui este măreț; își pleacă umărul sub povară și se supune birului.”

„Dan va judeca pe poporul său ca una din semințiile lui Israel. Dan va fi un șarpe pe drum, o năpârcă pe cărare – mușcând călcâiele calului și făcând să cadă călărețul pe spate.”

„În ajutorul Tău nădăjduiesc, Cel-ce-Ești! Peste Gad vor da iureș cete înarmate, dar și el va da iureș peste ele și le va urmări.”

„Așer dă o hrană minunată; el va da bucate alese împăraților.”

„Neftali este o cerboaică slobodă – ea rostește cuvinte frumoase.”

„Iosif este vlăstarul unui pom roditor – vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor – ramurile lui se înalță deasupra zidului. Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți și l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, și mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov; și a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Iubirii tatălui tău, care te va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos și cu binecuvântările țâțelor și ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinților mei și se înalță până în creștetul dealurilor veșnice: ele să vină peste capul lui Iosif, peste creștetul capului domnului fraților săi!”

„Beniamin este un lup care sfâșie; dimineața mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită.”

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Israel, rostite ca contract purpuriu și binecuvântare asupra fiilor săi. După ce a rostit această binecuvântare, Israel „și-a tras picioarele în pat, și-a dat duhul și a fost adăugat la poporul său.” Iosif, împreună cu toată casa lui, a dus trupul lui Israel în Canaan și l-au îngropat în peștera din ogorul Macpela; apoi s-au întors în Egipt.

Iosif a locuit în Egipt, el și casa tatălui său, și a trăit o sută zece ani. I-a rugat pe fiii săi și i-a pus să jure ca, atunci când se va împlini vremea, și Israel avea să iasă din Egipt – așa cum spusese Iubirea – „cu mari bogății”, trupul lui să nu fie lăsat acolo.

După moartea lui Iosif, în Egipt s-a ridicat un nou Faraon, care nu l-a cunoscut pe Iosif, astfel încât egiptenii i-au supus pe copiii lui Israel la o aspră robie.

***

Draga mea, știu că această secțiune a fost mai lungă și plină de fapte istorice care au avut loc cu multă vreme în urmă. Este istoria de dinaintea nașterii unui popor. Aș putea să o numesc „perioada de sarcină” a poporului Israel, pentru că poporul Israel s-a născut în Egipt, în perioada aceea de „aspră robie”.

Lucrul puțin cunoscut este că acolo lui Israel i s-au născut doi fii din cele douăsprezece triburi. Un fiu l-a așteptat pe Moise, iar altul a plecat din robie înainte ca Moise să apară. Imediat după ce a început asuprirea egiptenilor, cei mai curajoși din cele douăsprezece seminții ale lui Israel au plecat din Egipt. Aceștia nu au ieșit cu bogății, nu au văzut semne mari și minuni; n-au trecut prin pustie, nu s-au închinat vițelului de aur, nu au primit cele zece porunci, n-au cunoscut Norul și Cortul Întâlnirii, n-au mâncat mană și nu și-au delectat buzele cu prepelițe; ei n-au trecut Iordanul și n-au văzut niciodată Canaanul. Unde au plecat ei, au găsit păgânătate, idolatrie; cu trecerea timpului au uitat de semnul contractului purpuriu în carne; au cucerit popoare, au format națiuni, au dat împărați și regi.

Ei sunt împrăștiați în lume, iar cei mai mulți dintre ei sunt în Europa. Ei sunt israelul invizibil. Ei își așteaptă ieșirea lor din egipt. Deși au ieșit fizic atunci, egiptul a rămas în ei. Ei își așteaptă eliberatorul lor, pe un Moise al lor, și un nou contract; de data aceasta va fi un contract cărămiziu, în care Iubirea va scrie Legea Iubirii ca un contract în carne, dar în inima lor. Despre aceste lucruri se spune prin profeții care zic: „De aceea, iată, vin zile”, zice Cel-ce-Este, „când nu se va mai zice: «Viu este Cel Purpuriu, care a scos din țara Egiptului pe copiii lui Israel!», ci se va zice: «Viu este Cel Purpuriu, care a scos pe copiii lui Israel din țara de la miazănoapte și din toate țările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în țara lor, pe care o dădusem părinților lor.”

Iar în altă parte scrie: „Așa vorbește Cel Purpuriu, Iubirea: «Iată, nu voi mai îngădui ca fiii lui Israel să rătăcească printre neamurile la care s-au dus, ci îi voi strânge din toate părțile și îi voi aduce înapoi în țara lor. Voi face din ei un singur neam în țară, pe munții lui Israel; toți vor avea un singur împărat și nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărțiți în două împărății. Nici nu se vor mai spurca prin idolii lor, cu urâciunile lor și cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit și îi voi curăți; ei vor fi poporul Meu și Eu voi fi Iubirea lor. Robul Meu David [moștenitorul cărămiziu] va fi împărat peste ei și toți vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele și le vor împlini. Vor locui iarăși în țara pe care am dat-o robului Meu Iacov și în care au locuit și părinții voștri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor și copiii copiilor lor pe vecie, iar robul Meu David [moștenitorul cărămiziu] va fi voievodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veșnic cu ei; îi voi sădi și îi voi înmulți și voi pune Locașul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuința Mea va fi între ei; Eu voi fi Iubirea lor și ei vor fi poporul Meu. Și neamurile vor ști că Eu sunt Iubirea, care sfințește pe Israel, când Locașul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.»”

Îți mai rețin atenția cu un aspect. Se spune și se crede, potrivit învățăturilor date de zei, că evreu sau moștenitor de contract purpuriu este doar acela a cărui mamă este evreică – moștenitoare de contract purpuriu. Acest lucru nu este adevărat. Pe logica aceasta, nimeni nu este evreu, pentru că niciuna dintre mamele lui Israel nu a fost evreică: nu a fost Sara, soția lui Avraam, nu a fost Rebeca, soția lui Isaac, nu a fost niciuna dintre soțiile lui Iacov – Rahela, Lea, Bilha și Zilpa – și nu a fost nici soția lui Iosif, Asnat, fiica lui Poti-Fera, ai cărei fii au fost binecuvântați și înfiați de Iacov, oferindu-i-se astfel lui Iosif o parte dublă de moștenire.

Neînțelegerea vine dintr-o poruncă dată prin Moise, al cărei scop a fost să-i protejeze pe copiii născuți doar din mame evreice, fără ca tații lor să fie evrei. Această rânduială a fost o poruncă adițională regulii de bază potrivit căreia orice evreu naște un evreu, indiferent de naționalitatea mamei copilului. La vremea aceea, se ridica problema cu privire la copiii născuți doar din mame evreice. Porunca adițională nu desființează Legea Iubirii pe baza căreia se moștenesc contractele purpurii, ci doar o completează. Evreu este oricine în al cărui suflet se găsesc trei fire de culoare – Avraam, Isaac și Israel –, indiferent pe ce cale le-a moștenit: mamă și tată, doar tată sau doar mamă.

Așa, evreii sunt fără număr. În ceea ce îl privește pe moștenitorul cărămiziu, căci apariția lui în istorie va fi la granița în care Cel Cărămiziu va ceda guvernarea Pământului Celui Purpuriu (din nou), moștenitorul trebuie să aibă în sufletul lui minimum șapte culori, obligatoriu: Avraam, Isaac și Israel, alături de David și Solomon, precum și Iosif și Efraim. Sunt condiții descoperite prin profeți. Pe de altă parte, Omul Purpuriu, care urma să moară pentru om și pentru îngeri, trebuia ca în sufletul lui să aibă minimum cinci culori: Adam, Avraam, Isaac, Israel și David. Omul Purpuriu avea să rezolve problema lui Adam și a îngerilor, iar moștenitorul cărămiziu avea să rezolve problema lui Israel, atât cel vizibil, cât și cel invizibil. Iar relația dintre cei doi avea să fie sub formă de relație între Tată Purpuriu și fiu cărămiziu, conform profețiilor:

„Când ți se vor împlini zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu [Cel Purpuriu] voi ridica un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, și îi voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă, iar Eu voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui. Eu îi voi fi Tată, iar el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească și cu lovituri omenești; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui veșnic înaintea Mea, iar scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

„Iată că un om al cărui nume este odrasla [moștenitorul cărămiziu] va odrăsli din locul lui și va zidi Templul Iubirii. Da, el va zidi Templul Iubirii, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul lui de domnie, va fi preot pe scaunul lui de domnie, iar o desăvârșită unire va domni între ei amândoi [Tatăl Purpuriu și moștenitorul cărămiziu].”

„Ferice de robul acela [moștenitorul cărămiziu] pe care stăpânul [Cel Purpuriu], la venirea Sa, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuția Sa.”

Era în Madian Moise când s-a întâlnit pentru prima dată cu Cel Purpuriu. Păștea turma socrului său. Ajunsese pe muntele Celui-ce-Este, la Horeb. Acolo Arhanghelul Purpuriu i s-a arătat lui Moise într-o flacără de foc, în mijlocul unui rug care ardea și nu se mistuia. Iubirea l-a chemat pe nume și i-a zis: „Moise! Moise! Eu sunt Iubirea tatălui tău, Iubirea lui Avraam, Iubirea lui Isaac și Iubirea lui Iacov. Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile. M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor, să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere. Iată că strigătele israeliților au ajuns până la Mine și am văzut chinul cu care îi asupresc egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel.”

Moise este acela care supraviețuise printr-o minune, dată fiind porunca în Egipt ca orice copil de parte bărbătească născut în rândul sclavilor evrei să fie omorât. Mama lui Moise, după nașterea lui, l-a pus într-o bărcuță confecționată din papură și l-a așezat între trestii, pe malul râului. Fiica lui Faraon l-a găsit și l-a crescut la curțile Egiptului ca pe propriul ei fiu. Așa a ajuns Moise un prinț al Egiptului; însă, văzând asupririle egiptenilor asupra fraților săi, cu o ocazie, sărind în ajutorul unui evreu, a ucis un egiptean. Fapta lui Moise a ajuns la urechile lui Faraon, iar Moise, ca să își scape viața, a fugit spre pustiu. Ajungând în Madian, a fost primit în casa preotului Ietro, care i-a dat-o de soție pe una dintre fiicele sale, pe Sefora. Așa a ajuns Moise păstor al turmelor socrului său, așa a ajuns cu turmele pe muntele Iubirii, așa a ajuns să îi vină înainte Prințul Purpuriu și să fie trimis în Egipt, la Israel, ca să fie eliberatorul din sclavie trimis de Iubire.

Cel-ce-Este l-a asigurat pe Moise că va fi cu el și că semne și minuni îl vor însoți pentru a-l ajuta să îi elibereze pe fiii lui Israel din robie. Iubirea i-a zis: „Eu voi fi negreșit cu tine, și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji Iubirii pe muntele acesta.”

Moise cere să i se facă cunoscut numele Iubirii, ca să știe ce să le spună fraților săi când îl vor întreba cine l-a trimis la ei. Iubirea a zis lui Moise: „Eu-sunt Cel-ce-Este... Cel ce Se numește Eu-Sunt m-a trimis la voi. Eu-Sunt Iubirea părinților voștri, Iubirea lui Avraam, Iubirea lui Isaac și Iubirea lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veșnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”

Moise a fost trimis la Faraon cu cuvintele Iubirii, căruia trebuia să îi spună: „Cel-ce-Este, Iubirea evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustiu, ca să aducem jertfe Celui-ce-Este, Iubirea.”

I s-a spus lui Moise că Iubirea cunoaște că Faraon nu îi va lăsa să plece decât silit de o mână puternică. Totodată, l-a asigurat pe Moise că El, Cel Purpuriu, Își va întinde mâna asupra Egiptului și îl va lovi cu tot felul de minuni pe care le va face în mijlocul lui; abia după aceea vor fi lăsați să plece, și nu cu mâinile goale, ci cu mari bogății.

Lui Moise i s-a dat puterea să facă minuni. Toiagul lui aruncat la pământ se transforma în șarpe, iar mâna lui băgată în sân se umplea de lepră. La prinderea șarpelui de coadă, acesta devenea din nou toiag, iar la introducerea din nou a mâinii sale în sân, aceasta se făcea din nou sănătoasă. A treia minune pe care i se dăduse să o facă era puterea de a transforma apa în sânge: apa luată de el din râu și turnată pe pământ se transforma în sânge. Minunile acestea nu Moise le făcea, ci Iubirea – Ființă α-materială, care îl însoțea pe Moise – le săvârșea.

Iubirea l-a asigurat pe Moise că drumul a fost pregătit înaintea lui și că toți cei care îi doreau moartea, între timp, au murit. Urma să îl întâlnească pe fratele lui, Aaron, și împreună cu el să meargă la bătrânii lui Israel, pentru a le spune ceea ce i-a poruncit Eu-Sunt.

Moise și-a luat cu el nevasta și cei doi copii pe care i-a dăruit Sefora, i-a pus pe măgari și, cu toiagul Iubirii în mână, s-a îndreptat spre Egipt. Aaron, fratele lui, l-a întâmpinat și împreună s-au înfățișat înaintea bătrânilor lui Israel.

Moise și Aaron s-au dus la Faraon și i-au zis: „Așa vorbește Cel-ce-Este, Iubirea lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea.»” Faraon a răspuns: „Cine este Eu-Sunt, ca să ascult de glasul Lui și să îl las pe Israel să plece? Eu nu Îl cunosc pe Cel-ce-Este și nu voi lăsa pe Israel să plece.” Ei au zis: „Ni S-a arătat Iubirea evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustiu, ca să aducem jertfe Celui-ce-Este, ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” Și împăratul Egiptului le-a zis: „Moise și Aaron, pentru ce abateți poporul de la lucrul lui? Plecați la lucrările voastre.”

Începând cu acel moment, Faraon a ridicat și mai mult îndatoririle sclavilor evrei, le-a dat și mai mult de lucru și le-a înăsprit condițiile. În aceste împrejurări, poporul lui Israel s-a întors împotriva lui Moise și a lui Aaron, zicând: „Să vă vadă Cel-ce-Este și să judece! Voi ne-ați făcut urâți lui Faraon și slujitorilor lui; ba încă le-ați dat sabia în mână ca să ne omoare.”

Acum a fost momentul ca Iubirea să lucreze pentru izbăvirea poporului Său și, conform promisiunii făcute pe baza contractului purpuriu, să apese Egiptul cu mână tare, ca până la urmă să dea drumul poporului Său. Cel-ce-Este a zis lui Moise: „Eu-Sunt Cel-ce-Este. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca Cel-ce-Este, Cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca Eu-Sunt. De asemenea, Mi-am încheiat contractul Meu purpuriu cu ei, ca să le dau țara Canaan, țara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă, am auzit gemetele fiilor lui Israel, pe care îi țin egiptenii în robie, și Mi-am adus aminte de legământul Meu. De aceea, spune fiilor lui Israel: «Eu-Sunt Cel-ce-Este. Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor și vă voi scăpa cu braț întins și cu mari judecăți. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Iubirea voastră și veți cunoaște că Eu, Cel-ce-Este, Iubirea voastră, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi duce în țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Cel-ce-Este.»”

Cel-ce-Este i-a zis lui Moise: „Iată că te fac dumnezeu pentru Faraon, iar fratele tău Aaron va fi prorocul tău. Tu vei spune tot ce îți voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să îi lase pe fiii lui Israel să plece din țara lui. Eu voi împietri inima lui Faraon și Îmi voi înmulți semnele și minunile în țara Egiptului. Totuși, Faraon n-are să vă asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului și voi scoate din țara Egiptului oștile Mele, pe poporul Meu, pe fiii lui Israel, prin mari judecăți. Egiptenii vor cunoaște că Eu-Sunt Cel-ce-Este când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului și când voi scoate din mijlocul lor pe fiii lui Israel.”

Moise și Aaron s-au înfățișat din nou înaintea lui Faraon. Moise, la porunca Celui-ce-Este, a făcut minuni înaintea lui Faraon. Moise și-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon și acesta s-a transformat în șarpe, însă Faraon a chemat niște zei și magicieni, iar magicienii Egiptului au făcut și ei la fel prin magia lor, căci erau oameni cu contract gri în relație cu ex-heruvimii. Toți magicienii Egiptului și-au aruncat toiegele și acestea s-au materializat în șerpi, însă toiagul lui Moise (Iubirea) a înghițit acești șerpi ai magicienilor; însă inima lui Faraon era împietrită și acesta nu a ascultat de Moise și de Aaron.

Așa a văzut Egiptul întâia plagă trimisă de Iubire în demersul Celui Purpuriu de a-Și elibera poporul din robie. Dis-de-dimineață, Moise s-a înfățișat înaintea lui Faraon, cerând să lase pe poporul Iubirii să plece spre a-I sluji în pustiu. Faraon s-a împotrivit, iar atunci Aaron și-a întins toiagul asupra râului, și toate apele râului s-au transformat în sânge, toți peștii au murit, râul s-a împuțit, iar egiptenii nu au mai putut să bea din apa râului; a fost sânge în toată țara Egiptului. Însă, magicienii Egiptului au făcut la fel prin magia lor, iar inima lui Faraon s-a împietrit și acesta nu a vrut să asculte de Moise și de Aaron.

După șapte zile, Cel Purpuriu l-a trimis din nou pe Moise la Faraon. Era momentul celei de-a doua plăgi. Moise îi cere din nou lui Faraon permisiunea ca poporul Israel să plece spre a se închina Iubirii în pustiu. Acesta se împotrivește din nou, iar atunci Aaron și-a întins mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie și peste iazuri; din ele au ieșit broaște care au acoperit toată țara Egiptului. Însă magicienii Egiptului au făcut și ei la fel prin magia lor și au scos, de asemenea, broaște peste toată țara Egiptului. Faraon i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis să Îl roage pe Iubirea lor să îndepărteze broaștele, promițând că va lăsa pe Israel să plece ca să aducă jertfe Iubirii. A doua zi, toate broaștele au murit și toată țara s-a împuțit; însă Faraon și-a împietrit inima și nu a lăsat pe Israel să plece.

Cu ocazia celei de-a treia plăgi, Aaron și-a întins mâna cu toiagul și a lovit țărâna pământului; aceasta s-a prefăcut în păduchi pe toți oamenii și pe toate dobitoacele, în toată țara Egiptului. Magicienii au încercat și ei, cu magia lor, să transforme țărâna în păduchi, dar nu au putut. Atunci, ei au zis: „Aici este degetul Iubirii!” Însă inima lui Faraon era împietrită și nu a ascultat de Moise și de Aaron.

Venise momentul celei de-a patra plăgi. Moise și Aaron s-au înfățișat din nou înaintea lui Faraon, spunându-i din partea Iubirii: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muște câinești împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău și împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muște și pământul va fi acoperit de ele. Dar în ziua aceea voi deosebi ținutul Gosen, unde locuiește poporul Meu, și acolo nu vor fi muște, ca să cunoști că Eu, Cel-ce-Este, sunt în mijlocul ținutului acestuia. Voi face o deosebire între poporul Meu și poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.” Iubirea a făcut așa. A venit un roi greu de muște câinești în casa lui Faraon, în casele slujitorilor lui și peste întreaga țară a Egiptului. Faraon i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a spus să aducă jertfe Iubirii în Egipt. Moise i-a răspuns că nu se cuvine să facă așa, întrucât jertfele aduse Iubirii sunt o urâciune pentru egipteni, iar aceștia ar reacționa ucigându-i cu pietre; de aceea, Israel va face un drum de trei zile în pustiu și acolo vor aduce jertfe Iubirii, conform poruncii Celui Purpuriu. Faraon a încuviințat ca Israel să plece, cu condiția să nu se îndepărteze prea mult, și i-a cerut lui Moise să se roage și pentru el. Însă, de îndată ce s-au îndepărtat muștele, Faraon s-a răzgândit, căci avea inima împietrită.

Cu ocazia celei de-a cincea plăgi, Moise i-a spus lui Faraon că, dacă nu va lăsa pe Israel să plece, „mâna Celui-ce-Este va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi și peste oi, și anume va fi o ciumă foarte mare. Dar Iubirea va face deosebire între turmele lui Israel și turmele egiptenilor, așa că nu va pieri nimic din tot ce este al fiilor lui Israel.” A doua zi, toate turmele Egiptului au pierit, „dar nu a pierit nicio vită din turmele fiilor lui Israel.” Însă nici acum Faraon nu a lăsat pe Israel să plece, căci avea inima împietrită.

Venise timpul celei de-a șasea plăgi. Moise și Aaron au luat cenușă din cuptor și s-au înfățișat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, iar ea a dat naștere, pe oameni și pe dobitoace, la niște bube provocate de bășici fierbinți. Până și magicienii Egiptului erau plini de astfel de bube. Însă Faraon avea inima împietrită și nu a ascultat de Moise și de Aaron.

Cu ocazia celei de-a șaptea plăgi, Moise și Aaron s-au înfățișat înaintea lui Faraon, din partea Iubirii, cu următorul mesaj: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului tău, ca să știi că nimeni nu este ca Mine pe tot Pământul. Dacă Mi-aș fi întins mâna și te-aș fi lovit cu ciumă, pe tine și pe poporul tău, ai fi pierit de pe Pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea și ca Numele Meu să fie vestit în tot Pământul. Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu și dacă nu îl lași să plece, iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră așa de mare cum nu a mai fost în Egipt din ziua întemeierii lui și până azi. Pune-ți dar la adăpost turmele și tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toți oamenii și toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case, și vor pieri.”

Aceia dintre slujitorii lui Faraon care s-au temut de cuvântul Iubirii și-au pus robii și turmele la adăpost, dar ceilalți nu au ascultat. Moise și-a întins toiagul spre cer, iar Cel Purpuriu a trimis tunete și piatră, și cădea foc pe pământ. „A bătut piatra, și focul se amesteca cu piatra; piatra era așa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată țara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată țara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit și toată iarba de pe câmp și a frânt toți copacii de pe câmp. Numai în ținutul Gosen, unde erau fiii lui Israel, nu a bătut piatra.” Faraon i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: „De data aceasta am păcătuit; Cel-ce-Este are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați. Rugați-vă Celui-ce-Este ca să nu mai fie tunete și piatră, și vă voi lăsa să plecați și nu veți mai fi opriți.” La întinderea mâinilor lui Moise către Iubire, tunetele au încetat, piatra s-a oprit și nu a mai căzut ploaie pe pământ. Însă Faraon avea inima împietrită și nu a ascultat de Moise și de Aaron.

Lăcustele au lovit Egiptul în cea de-a opta plagă. Moise îi spusese lui Faraon: „Până când ai de gând să nu vrei să te smerești înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să lași pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine niște lăcuste pe toată întinderea țării tale. Ele vor acoperi fața pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toți copacii care cresc pe câmpiile voastre, îți vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi și casele tuturor egiptenilor. Părinții tăi și părinții părinților tăi nu au văzut așa ceva de când sunt ei pe Pământ până în ziua de azi.” Faraon nu a vrut să asculte. „Lăcustele au venit peste țara Egiptului și s-au așezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese și nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată fața pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ și tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra, și nu a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată țara Egiptului.” Din nou, Faraon și-a recunoscut vina și a promis că, dacă lăcustele vor fi îndepărtate de Iubire, va lăsa pe Israel să plece. Lăcustele au fost îndepărtate, însă Faraon și-a întors cuvântul, pentru că avea inima împietrită, și nu a ascultat de Moise și de Aaron.

Venise ceasul penultimei dintre plăgi, cea de-a noua: întunericul de trei zile peste toată țara Egiptului. „Nici nu se vedeau unii pe alții și nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toți fiii lui Israel era lumină.” Însă Faraon tot nu a lăsat pe Israel să plece; avea inima împietrită.

Cea de-a zecea plagă avea să fie cea care urma să pună capăt împotrivirii lui Faraon de a-i lăsa pe fiii lui Israel să plece din Egiptul care apăsase aspru asupra lor cu robie. În urma acestei plăgi, Israel urma chiar să fie alungat, dar nu cu mâna goală, ci cu „plata” care îi fusese refuzată în anii de sclavie. Cel-ce-Este îi spusese lui Avraam: „Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății.”

Între timp, nu doar Moise și Aaron deveniseră embleme ale Celui Purpuriu printre egipteni, ci întreg poporul lui Israel, în urma celor nouă plăgi care căzuseră peste Egipt, era văzut acum cu alți ochi. Nu mai erau niște sclavi obișnuiți pe spinarea cărora înflorise și se dezvoltase Egiptul, ci erau moștenitorii de contract purpuriu, poporul Iubirii ce Se manifesta cu putere în gelozia Celui-ce-Este pentru fiii și fiicele Sale – cei pe care, dintre toate neamurile, îi alesese. Se vedea cum Iubirea, deși Își revarsă binecuvântările și peste cei buni sau roz, și peste cei răi sau gri, totuși, când este vorba să se facă deosebire între cei purpurii aleși de Arhanghel și restul lumii, lucrurile stau altfel.

Cine se atinge de cei purpurii comite o infracțiune și un atentat la bunul sau proprietatea Iubirii. Toți cei născuți din Adam sunt moștenitori ai unui contract roz, toți sunt obiect al iubirii Celui-ce-Este, toți se află sub protecția îngerilor, în dreptul tuturor se urmărește salvarea și pentru toți se fac eforturi incomensurabile spre a fi salvați din grii și moarte. Cu toate acestea, moștenitorii contractului purpuriu se bucură de condiții speciale, ei fiind aleși ca cei întâi-născuți ai Iubirii. Într-un conflict între gri și roz, cei roz au suportul Iubirii; nu se poate vorbi despre un conflict între roz și purpuriu, pentru că, în esență, cei purpurii trebuie să fie roz. Însă, într-un conflict între cei gri și cei purpurii, Iubirea face deosebire: Iubirea îi susține pe cei purpurii, idiferent dacă ei sunt roz sau gri, dar o face la un moment ales. Pot trece ani sau milenii de sclavie în care, aparent, cei purpurii sunt abandonați, însă, la momentul ales de Iubire, Iubirea nu doar că-Și eliberează captivii, dar îi și răzbună. Zăbovirea Iubirii poate să fie îndelungată, însă izbăvirea și răzbunarea Celui-ce-Este au fost întotdeauna hotărâte, evidente, spectaculoase și, de cele mai multe ori, fulgerătoare.

Moise s-a înfățișat înaintea zeului cel mare al Egiptului și i-a zis lui Faraon, din partea Iubirii Purpurii, următoarele: „Pe la miezul nopții, voi trece prin Egipt și toți întâi-născuții din țara Egiptului vor muri, de la întâiul-născut al lui Faraon, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul-născut al roabei care stă la râșniță și până la toți întâi-născuții dobitoacelor. În toată țara Egiptului vor fi țipete mari, așa cum nu au fost și nu vor mai fi. Dar dintre toți fiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să știți ce deosebire face Iubirea între egipteni și Israel. Atunci, toți acești slujitori ai tăi se vor coborî la mine și se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: «Ieși, tu și tot poporul care te urmează!» După aceea, voi ieși.”

La miezul nopții, Iubirea „a lovit pe toți întâi-născuții din țara Egiptului, de la întâiul-născut al lui Faraon, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul-născut al celui închis în temniță și până la toți întâi-născuții dobitoacelor.” În toată țara Egiptului au fost strigăte mari; întreg Egiptul își jelea întâiul-născut, începând cu Faraon, care își plângea primul-născut, și sfârșind cu cel mai neînsemnat dintre egipteni, care își jelea propriul întâi-născut. „În aceeași noapte, Faraon a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: «Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și fiii lui Israel. Duceți-vă să slujiți Celui-ce-Este, cum ați zis. Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă.» Egiptenii zoreau poporul și se grăbeau să îi scoată din țară, căci ziceau: «Altfel, toți vom pieri.»”

Acest eveniment, lovirea întâi-născuților Egiptului, a fost pregătit în casele poporului lui Israel la porunca Iubirii dată prin Moise înainte cu două săptămâni, când Cel-ce-Este a cerut poporului Său să pună acea zi deoparte ca prima zi a lunii întâi (Nisan sau Abib). Toți evreii, în ziua a zecea, cu patru zile înainte de evenimentul de la miezul nopții Egiptului, au luat în casele lor câte un miel (sau ied) fără defecte, iar timp de patru zile l-au crescut și l-au ținut în casele lor ca pe un membru al familiei, pentru ca, între apusul Soarelui și miezul nopții, acesta să fie înjunghiat și apoi mâncat în întregime de către toți cei prezenți în casa aceea. Doar moștenitorii de contract purpuriu aveau voie să mănânce din el, iar mielul (sau iedul) trebuia fript pe foc, nici fiert, nici crud. Tot ceea ce rămânea din el trebuia, în aceeași dimineață, mistuit în foc. Mielul trebuia mâncat cu azimi și ierburi amare; acestea trebuiau mâncate în grabă, cu hainele pe ei, încălțămintea în picioare și toiegele în mână; era sărbătoarea Iubirii, Paștele Celui Purpuriu.

În acest eveniment era înfățișată tragedia Iubirii care urma să jertfească totul pentru răscumpărarea și achitarea vinei de păcat a oamenilor și a îngerilor, a celor care cândva au fost gri, dar s-au întors spre roz, spre Iubire. După aproape patru milenii pământești sau patru săptămâni după timpul din Cetate, Prințul Purpuriu avea să se nască din femeie (sămânța Evei), avea să trăiască fără pată sau defect, avea să fie roz, iar în final avea să moară. Așa, Iubirea Albastră simțea în propria-I inimă moartea propriului Întâi-născut (înfiat), moartea Celui Purpuriu în locul omului (sau al îngerului) vinovat și condamnat la moarte de Legea Iubirii încălcate. În jalea Egiptului se vedea jalea Cetății, iar în eliberarea poporului Israel se vedea biruința Iubirii asupra gri-ului; se vedea răzbunarea celor roz și facerea tuturor lucrurilor noi, aducerea întregului Univers în starea inițială, cea fără de gri.

Așa cum evreii, moștenitorii contractului purpuriu, cu ocazia acestui eveniment al eliberării, însemnaseră ușile fiecărei case cu sângele mielului (sau iedului) înjunghiat, și anume pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii, ca semn distinctiv al punerii deoparte și, totodată, ca semn protector, tot așa urma ca efectele atemporale ale jertfei Celui Purpuriu, sacrificiul Său de sânge, să îi marcheze distinctiv pe cei roz din toate timpurile, de la prima generație de oameni, generația părintelui Adam, până la ultima generație de oameni, generația moștenitorului cărămiziu.

Toți oamenii roz aveau să beneficieze de efectele jertfei Întâiului-născut (înfiat) al Iubirii. În inimile tuturor aveau să se vadă efectele jertfei tuturor timpurilor. În inimile tuturor, îngerii aveau să vadă însemnele roz ale Iubirii; așa, α-substanțele deveneau active, iar rezultatul lor urma să se vadă în viața celor răscumpărați și făcuți „noi” de Iubire; roadele Pomului Purpuriu de viață urmau să se vadă: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Acest însemn roz în suflet, pe inimă, pe frunte și pe mână avea să fie mai târziu criteriul după care unii urmau să fie înviați la prima înviere – învierea celor roz –, iar alții aveau să fie lăsați în țărâna lor și înviați la a doua înviere, cea a celor gri, în vederea judecății și execuției lor permanente, definitive; o mistuire ireversibilă, destinul ex-heruvimilor și al tuturor celor gri.

Revenind la Egipt... egiptenii îndoliați și marcați de această pierdere dureroasă a întâi-născuților lor au izgonit din Egipt pe evrei, împreună cu tot ce aveau ei: oi și boi. Acestor izbăviți din robie li s-au alăturat și „o mulțime de oameni de tot soiul... aveau și turme însemnate de oi și boi.” Cu coca pe care o luaseră cu ei, care nu dospise, au făcut turte fără aluat, care le-au servit drept hrană timp de șapte zile, „căci fuseseră izgoniți de egipteni fără să mai poată zăbovi și fără să-și ia merinde cu ei.” „Șederea fiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Iubirii au ieșit din țara Egiptului. Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Iubirii, pentru că atunci i-a scos din țara Egiptului. Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Celui-ce-Este de toți fiii lui Israel și de urmașii lor.”

Cu această ocazie, Iubirea a cerut ca Israel să pună deoparte pe orice întâi-născut, atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace. Cel-ce-Este a zis: „Orice întâi-născut este al Meu.” Orice întâi-născut avea să fie închinat Iubirii: „chiar pe orice întâi-născut din vitele pe care le vei avea; orice parte bărbătească este a Iubirii”. Așa avea să se păstreze vie amintirea ieșirii miraculoase a lui Israel din Egipt. Fiecare întâi-născut dintre cei purpurii trebuia să fie al Iubirii, iar în caz contrar, trebuia răscumpărat cu un preț. Inițial, planul Celui Purpuriu a fost ca din fiecare dintre acești întâi-născuți ai tuturor triburilor lui Israel, Iubirea să facă o seminție specială de preoți care să-I slujească la Templu (Cortul Întâlnirii), însă acest plan a fost zădărnicit prin înclinația la gri și idolatrie; Iubirea a fost obligată, pentru o vreme, să aleagă seminția lui Levi drept preoți; însă această preoție avea să fie temporară, până la venirea Omului Purpuriu, iar după venirea moștenitorului cărămiziu, planul inițial avea să fie din nou activat, prin alegerea de către Iubire a fiilor și fiicelor Sale, întâi-născuții purpurii atât ai Israelului invizibil, cât și ai Israelului vizibil, cei întâi ai ultimei generații.

Aceștia vor fi preoți eterni ai Iubirii împreună cu prințul cărămiziu (noul Moise); ei vor fi considerați seminția lui Țadoc (roz), dar nu după legea levitică, ci după Legea Preoțească a lui Melhisedec, Cel Cărămiziu... Ei vor fi cei înfiați ca întâi-născuți ai Celui Cărămiziu și vor fi moștenitori de contract cărămiziu, un nou legământ, un legământ al unei inimi roz, cum nu a mai fost în nicio altă generație de când Adam și Eva l-au crezut pe șarpe. În dreptul acestor fii și fiice, purpurii și cărămizii, se vor împlini cuvintele:

„Ca zorile dimineții se întinde peste munți un popor mare și puternic, cum nu a mai fost din veac și nici în vremurile viitoare nu va mai fi. Arde focul înaintea lui și pâlpâie flacăra după el... Parcă sunt niște cai și aleargă ca niște călăreți. Vin huruind ca niște care pe munți și pârâie ca o flacără de foc când mistuie miriștea; par o puternică oștire gata de luptă. Tremură popoarele înaintea lor și toate fețele îngălbenesc. Aleargă ca niște războinici, se suie pe ziduri ca niște viteji; fiecare își vede de drumul lui și nu se abate din cărarea lui. Nu se împing unii pe alții, fiecare ține șirul, se năpustesc prin săgeți și nu se opresc din mers. Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case și intră pe ferestre ca un hoț. Înaintea lor se cutremură Pământul, se zguduie cerurile, Soarele și Luna se întunecă, iar stelele își pierd lumina. Cel-ce-Este face să tune glasul Lui înaintea oștirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare și cel ce împlinește cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Celui-ce-Vine și foarte înfricoșată. Cine o poate suferi?”

„Vă voi răsplăti – Cel Cărămiziu – astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele... Veți mânca și vă veți sătura și veți lăuda Numele Celui-ce-Vine – Cel Purpuriu –, Iubirea voastră, care va face minuni cu voi, și poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Și veți ști că Eu-Sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Cel-ce-Vine, Iubirea voastră, și nu este altul afară de Mine. Și poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară... Căci... Voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe [moștenitori de contract gri] voi turna Duhul Meu în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri și pe Pământ: sânge, foc și stâlpi de fum; Soarele se va preface în întuneric și Luna în sânge, înainte de a veni ziua Celui-ce-Vine, ziua aceea mare și înfricoșată. Atunci, oricine va chema Numele Celui-ce-Este va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului și la Ierusalim, cum a făgăduit Iubirea, și între cei rămași pe care îi va chema Cel-ce-Este.”

„Căci iată că, în zilele acelea și în vremurile acelea când voi aduce înapoi pe prinșii de război ai lui Iuda și ai Ierusalimului, voi strânge toate neamurile și le voi coborî în Valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, moștenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărțind între ele țara Mea. Au tras la sorți pentru poporul Meu; au dat un flăcău pe o curvă și au vândut o fată pe vin, și l-au băut. Ce vreți voi cu Mine, Tirule și Sidonule și toate ținuturile filistenilor? Vreți să-Mi răsplătiți vreo faptă sau să faceți ceva împotriva Mea? Iute, fără zăbavă, voi întoarce faptele voastre asupra capului vostru. Mi-ați luat argintul și aurul și cele mai bune odoare ale Mele și le-ați dus în templele voastre. Ați vândut pe fiii lui Iuda și ai Ierusalimului fiilor grecilor, ca să îi depărtați din țara lor. Iată că îi scol în locul în care i-ați vândut și voi întoarce fapta voastră asupra capului vostru. Voi vinde fiilor lui Iuda pe fiii și fiicele voastre, iar ei îi vor vinde sabeenilor, un neam depărtat, căci Iubirea a vorbit.”

„Și veți ști că Eu sunt Cel-ce-Este, Iubirea voastră, care locuiește în Sion, muntele Meu cel sfânt. Ierusalimul însă va fi sfânt și nu vor mai trece străinii prin el... Egiptul va ajunge pustiu... Edomul (pământul celor gri) va ajunge un pustiu mizer din pricina silniciei făcute împotriva fiilor lui Iuda... Dar Iuda va fi veșnic locuit și Ierusalimul, din neam în neam. Le voi răzbuna sângele pe care nu l-am răzbunat încă, iar Instituția Iubirii va locui în Sion.”

Poporul Israel a plecat din Egipt pe ocolite. Iubirea S-a asigurat că poporul nu se va mai întoarce în Egipt și, în acest sens, i-a dus spre pustiu, spre Marea Roșie. „Fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii... Fiii lui Israel au ieșit înarmați din țara Egiptului.” La plecarea lor au luat și oasele lui Iosif, întrucât fiii lui Israel îi juraseră că nu o să lase oasele lui în țara Egiptului.

Îți explic ceva: oasele lui Iosif nu au fost luate pentru a se face din ele un motiv de pelerinaj și nici în vederea venerării sau a închinării, ci au fost luate pentru a fi îngropate în ținutul promis; acestea au fost îngropate mai târziu la Sihem, în ținutul moștenit de fiii lui Iosif, în țara promisă. Nu există nicăieri în Scripturi vreo poruncă prin care s-ar permite venerarea osemintelor vreunui om, ci, din contră, aceasta este considerată idolatrie, o încălcare flagrantă a Legii Iubirii, iar pedeapsa încălcării Legii Iubirii este moartea a doua sau mistuirea spre inexistență... Am terminat și explicația asta.

Nicio națiune nu s-a format precum națiunea lui Israel și nicio națiune nu a fost izbăvită cu semne și minuni precum Israel. Iubirea Și-a escortat aleșii în drumul lor spre țara făgăduită; „Iubirea mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, ca să meargă și ziua, și noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții.” Acest fenomen nu se poate explica prin constante universale. Stâlpul de nor din timpul zilei nu era un fenomen natural și nici stâlpul de foc din timpul nopții nu era un fenomen natural. Arhanghelul Purpuriu așa a ales să se materializeze... Era o Minune ziua, era o Minune noaptea.

Poporul Iubirii ajunsese pe ținutul de lângă țărmul mării când inima lui Faraon se împietrise din nou. Faraon s-a înarmat ca de război și, cu toate oștirile sale, a plecat în grabă pentru a-i prinde din urmă pe sclavii care își abandonaseră lucrul ca să se închina Iubirii în pustiu. „Egiptenii i-au urmărit, și toți caii, carele lui Faraon, călăreții lui și oștirea lui i-au ajuns tocmai când erau tăbărâți lângă mare.” Atunci, fiii lui Israel, privind în urmă, au văzut oștirea Egiptului alergând după ei; s-au înspăimântat foarte tare, au strigat către Stâlpul de nor dinaintea lor și i-au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustiu? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu»?” Însă Moise, păstorul din Madian, omul Celui Purpuriu, i-a liniștit, zicând: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Iubirea în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia pe care îi vedeți azi nu îi veți mai vedea niciodată. Cel-ce-Este Se va lupta pentru voi, iar voi stați liniștiți.”

Iubirea a poruncit poporului să pășească spre Marea Roșie, zicând lui Moise: „Tu ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare și despic-o, iar fiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.” Arhanghelul Purpuriu, care până atunci fusese înaintea lor, Și-a mutat prezența (norul, focul) în spatele poporului Său, așezându-Se între iubiții Săi și armatele Egiptului. Spre armatele Egiptului era un nor întunecos, iar spre poporul Său era lumină. Toată noaptea a fost așa, iar cele două tabere au fost separate în felul acesta. Apoi, Moise și-a întins mâna spre mare. Și marea a fost pusă în mișcare printr-un vânt de la răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; apele s-au despicat, iar în locul lăsat de ele s-a făcut drum pentru poporul lui Israel. Fii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, iar apele stăteau ca un zid la dreapta și la stânga lor.

Egiptenii s-au dus după ei, „și toți caii lui Faraon, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării.” În straja dimineții, Iubirea, din stâlpul de nor și de foc, S-a uitat spre tabăra egiptenilor, iar aceștia s-au înfricoșat și au intrat în panică. Îngerii nevăzuți ai Iubirii au scos roțile carelor Egiptului și le-au îngreunat mersul. Egiptenii și-au dat seama că Cel-ce-Este Se lupta cu ei. Au vrut să fugă înapoi spre Egipt, dar a fost prea târziu; Moise, la porunca Iubirii, și-a întins mâna spre mare, iar apele au căzut peste Faraon și toate oștirile de război ale Egiptului; niciunul nu a scăpat. „Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Cel-ce-Este împotriva egiptenilor. Și poporul s-a temut de Cel-ce-Este și a crezut în Cel-ce-Este și în robul Său Moise.”

Moise I-a cântat atunci Iubirii o cântare de slavă pentru minunile pe care le făcuse pentru eliberarea poporului Israel. Ultimele versuri ale acestui psalm au în vedere ceea ce va face Iubirea pentru aleșii purpurii ai ultimei generații: „Toți locuitorii Canaanului leșină de la inimă. Îi va apuca teama și spaima; iar văzând măreția brațului Tău, vor sta muți ca o piatră, până va trece poporul Tău! Până va trece poporul pe care Ți l-ai răscumpărat. Tu îi vei aduce și îi vei așeza pe muntele moștenirii Tale, în locul pe care Ți l-ai pregătit ca locaș, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat! Și Iubirea va împărăți în veac și în veci de veci.”

În călătoria lor, după trei zile de mers prin pustiu, poporul nu a găsit apă. Ajunși într-un loc numit Mara (Amărăciune), au găsit apă, dar n-au putut să bea din ea, întrucât apele erau amare. Poporul a început să murmure. Apoi, la îndrumarea Iubirii, apele au fost făcute dulci. Acolo, Iubirea a dat poporului legi și porunci, și tot acolo poporul a fost pus la încercare. Iubirea le-a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Celui-ce-Este, Iubirea, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna dintre bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Iubirea, care te vindecă.”

La o lună după ieșirea din Egipt, poporul aflat în pustia Sin a început din nou să se plângă, spunând: „Cum de n-am murit loviți de mâna Celui-ce-Este în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta.”

Cel Purpuriu i-a răspuns lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieși și va strânge cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să îl pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu după Legea Mea. În ziua a șasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult decât vor strânge în fiecare zi.” Moise a zis poporului: „Iubirea vă va da astă-seară carne de mâncat, iar mâine dimineață vă va da pâine să vă săturați, pentru că a auzit Cel-ce-Este cârtirile pe care le-ați rostit împotriva Lui; căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Iubirii.” Atunci, din nor s-a văzut slava Iubirii, iar Cel Purpuriu a zis: „Am auzit cârtirile fiilor lui Israel. Spune-le: «Între cele două seri aveți să mâncați carne, iar dimineața vă veți sătura de pâine și veți ști că Eu sunt Cel-ce-Este, Iubirea voastră.»” Seara au venit niște prepelițe și au acoperit tabăra, iar dimineața s-a așezat un strat gros de rouă în jurul taberei. „Când s-a luat roua aceasta, pe fața pustiului era ceva mărunt ca niște grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă pe pământ.” Așa arăta mana, pâinea pe care a dat-o Iubirea poporului Său.

Iubirea a poruncit: „Fiecare dintre voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, și anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.” Mana aceasta era o minune; nu doar că era un fenomen nenatural, dar era și o lecție pe care fiii lui Israel o învățau. Cei care strângeau mai mult de un omer se trezeau că nu aveau mai mult în farfurie, iar cei care luau mai puțin de un omer, ajungând în cort, la masă, constatau că aveau suficient cât să le ajungă pentru o zi. Nu trebuia lăsată pentru a doua zi, fiind o lecție despre grija Iubirii de fiecare zi. Însă nu toți au ascultat, iar cei ce au încercat să păstreze și pentru a doua zi au constatat că nu au rezolvat nimic, ci, din contră, făcuse viermi și se împuțise.

Mana aceasta, cum răsărea Soarele, se topea... Cine se trezea mai târziu nu mai găsea nimic de cules. Era un exercițiu zilnic, precum zeciuiala pe care trebuiau din nou să o învețe a o dărui Iubirii zi de zi, o zeciuială peste timp, peste tot ceea ce aveau și peste tot ceea ce erau.

În ziua a șaptea mana nu cădea, era Sabatul Iubirii; în schimb, în ziua a șasea se putea culege o cantitate dublă, cât pentru două zile. Astfel, ceea ce se culegea vinerea ajungea și sâmbăta, și nici nu se strica, și nici viermi nu făcea. Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă și avea un gust de turtă cu miere.

Însă unii au învățat cum stau lucrurile cu Sabatul din proprie experiență. S-au dus în Sabat să culeagă, însă nu au găsit nimic. Deși rânduiala în legătură cu Sabatul fusese cunoscută de Adam, Noe, Avraam, Isaac și Iacov, precum și principiile zeciuielii, perioada de robie, cei patru sute treizeci de ani, a scos din ritmul biologic al evreilor obligativitatea și modul de ținere a Sabatului. Învățau acum, din nou, din farfurie.

Iubirea S-a simțit jefuită prin neascultarea unora și prin prezența lor pe câmp în ziua de Sabat pentru a culege hrană. Hrana era darul Iubirii, precum și Sabatul era darul Iubirii. Cel Purpuriu încerca să aducă atmosfera inițială din Grădina Edenului în mijlocul poporului Său, încerca să aducă momentele frumoase și clipele de aur pe care le avusese la început cu Adam și Eva în Grădina lor, mâncând împreună din roadele Grădinii și povestind împreună despre Cetate și principiile care stau la baza întregului Univers. Însă perechea din Eden era de multă vreme țărână în mormântul ei, iar acum înaintea Iubirii se afla un popor ieșit din Egipt, dar cu principii și obiceiuri dezvoltate în sclavie. Iubirea, cu durerea și nostalgia începutului frumos cu omul în Eden, a zis lui Moise, având în vedere poporul: „Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele? Vedeți că Iubirea v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a șasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui și, în ziua a șaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găsește.” Așa a înțeles poporul că ziua a șaptea este pentru odihnă. „Fiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o țară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele țării Canaanului.”

Lecția pe care a dat-o Iubirea poporului Israel despre Sabat – lecție pe care a învățat-o în farfurie, săptămână de săptămână, timp de patruzeci de ani, adică în peste paisprezece mii de zile – are legătură și cu noi. Israelul, într-o ciclicitate constantă și repetată, ca un interval muzical de șase note egale urmate de o pauză de aceeași mărime, în peste două mii de ocazii, a învățat regula că, înainte de pauza celei de-a șaptea zile, Iubirea se îngrijea de iubiții Ei, dându-le o porție dublă de hrană în ziua a șasea. Ciclicitatea Sabatului nu avea nicio legătură cu echinocțiul sau cu poziția stelelor la orizont. Timp de patruzeci de ani, Israelul a ținut Sabatul săptămână de săptămână, fără nicio întrerupere.

Sabatul este al Celui-ce-Este, nu al echinocțiului sau al stelelor de pe cer. Se ține săptămână de săptămână după o singură regulă: șase zile ale omului, iar a șaptea a Iubirii, indiferent de echinocțiu sau de stele. Sabatul este determinat de rotația Pământului în jurul axei sale și se ține de la apusul zilei de vineri până la apusul zilei de sâmbătă. Orice altă învățătură pe acest subiect este o învățătură venită de la ex-heruvimi, care, pe deasupra, au mai avut și tupeul să se numească singuri „arhangheli”, când doar Unul este Arhanghel, Cel Purpuriu; cine este ca El? Nimeni nu este ca El, Iubirea!

În luna a treia, poporul lui Israel a ajuns la muntele Iubirii, în pustiul Sinai. Israelul și-a așezat corturile la baza muntelui, iar Moise s-a suit pe munte la Cel Purpuriu. Iubirea i-a zis: „Așa să vorbești casei lui Iacov și să spui fiilor lui Israel: «Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici, la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi contractul purpuriu, legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot Pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel.»”

Moise a transmis cuvintele Iubirii bătrânilor poporului, iar poporul, într-un glas, a răspuns: „Vom face tot ce a zis Iubirea!” Moise s-a întors la Cel-ce-Este cu răspunsul venit din partea lui Israel. Atunci, Iubirea i-a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, ca să audă poporul când îți voi vorbi și să aibă totdeauna încredere în tine.” Iar Moise a transmis poporului cuvintele Iubirii.

Întrucât Iubirea, în esență, este sfântă și pentru că urma ca poporul lui Israel să primească din partea Celui-ce-Este cerințele Legii Iubirii, poporul trebuia pregătit și sfințit timp de două zile. Ei trebuiau să își spele hainele, dar nu numai: ei înșiși trebuiau să fie curați. S-au stabilit și limitele până la care poporul se putea apropia de munte. Poporul se întâlnea cu Arhanghelul, Prințul Purpuriu. Prezența Celui Albastru sau a Celui Cărămiziu „neecranat” de heruvimii Săi i-ar fi nimicit în mai puțin de o clipire de ochi.

Iubirea i-a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfințește-i azi și mâine și pune-i să își spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Cel-ce-Este Se va coborî în fața întregului popor, pe muntele Sinai. Să hotărăști poporului anumite margini de jur împrejur și să spui: «Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să îl omoare cu pietre sau să îl străpungă cu săgeți: dobitoc sau om, nu va trăi.» Când va suna trâmbița, ei vor înainta spre munte.”

Moise s-a coborât la popor cu porunca Celui Sfânt, zicând poporului: „Fiți gata în trei zile; să nu vă apropiați de vreo femeie.”

A treia zi, dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița îngerului răsuna cu putere și tot poporul a fost cuprins de spaimă. Moise a scos poporul din tabără, pentru a-l întâmpina pe Cel-ce-Este, iar poporul s-a așezat la poalele muntelui. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Iubirea Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor, iar tot muntele se cutremura cu putere.” Trâmbița răsuna tot mai puternic; Moise vorbea, iar Arhanghelul îi răspundea cu glas tare. Iubirea S-a coborât pe muntele Sinai, și anume pe vârful muntelui. Cel Purpuriu l-a chemat pe Moise pe vârful muntelui, iar Moise s-a suit pe munte.

Iubirea a zis lui Moise: „Coboară-te și poruncește poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Cel-ce-Este, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. Preoții care se apropie de Iubire să se sfințească și ei, ca nu cumva să îi lovească Cel-ce-Este cu moartea.” Iubirea i-a zis: „Du-te, coboară-te și suie-te apoi iarăși cu Aaron, dar preoții și poporul să nu dea buzna să se suie la Cel-ce-Este, ca nu cumva să fie loviți cu moartea.” Moise s-a coborât la popor și i-a spus aceste lucruri.

Atunci, Iubirea a rostit toate aceste cuvinte și a zis:

1. „Eu sunt Cel-ce-Este, Iubirea ta, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.”

2. „Să nu îți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în Ceruri sau jos pe Pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Cel-ce-Este, Iubirea ta, sunt o Iubire geloasă, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

3. „Să nu iei în deșert Numele Celui-ce-Este, Numele Iubirii tale, căci Iubirea nu îl va lăsa nepedepsit pe cel ce Îi va lua în deșert Numele.”

4. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Celui-ce-Este Iubirea, Iubirea ta: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Iubirea cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Iubirea ziua de odihnă și a sfințit-o.”

5. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Cel-ce-Este Iubirea, Iubirea ta.”

6. „Să nu ucizi.”

7. „Să nu comiți adulter.”

8. “Să nu furi.”

9. „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

10. „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței, iar poporul vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare. Poporul stătea în depărtare, iar Moise s-a apropiat de norul în care era Cel-ce-Este.

Iubirea a adăugat la cele spuse următoarele: „Așa să vorbești fiilor lui Israel: «Ați văzut că v-am vorbit din ceruri. Să nu faceți dumnezei de argint și dumnezei de aur ca să îi puneți alături de Mine; să nu vă faceți alți dumnezei. Să Îmi ridici un altar de pământ, pe care să îți aduci arderile-de-tot și jertfele de mulțumire, oile și boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine și te voi binecuvânta. Dacă Îmi vei ridica un altar de piatră, să nu îl zidești din pietre cioplite, căci, de îndată ce îți vei pune dalta în piatră, o vei pângări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ți se descopere goliciunea înaintea lui.»”

Acestea au fost cuvintele Iubirii, iar în aceste Zece Porunci este cuprinsă Legea Iubirii. În primele patru porunci ni se arată cum trebuie să dovedim iubirea față de Cel-ce-Este, ele fiind o traducere în limbaj practic a ceea ce înseamnă: „Să iubești pe Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta!” Iar următoarele șase sunt o traducere în limbaj practic a ceea ce înseamnă: „Să iubești pe aproapele tău (fratele tău) ca pe tine însuți!”

Iubirea a ales să formuleze în felul acesta Legea Iubirii, ca o adaptare la noile condiții apărute în urma căderii în păcat a omului. Această adaptare a Legii Iubirii a fost cunoscută de către om din momentul alungării sale din Eden. În momentul în care Iubirea a pus înaintea lui Adam și înaintea Evei cei doi miei pentru jertfă – miei din ale căror piei Iubirea le-a făcut haine pentru a-și acoperi goliciunea –, Cel Purpuriu a rostit înaintea lor Legea Iubirii formulată și adaptată conform noilor condiții. Pentru primii oameni nu a fost nevoie de o manifestare atât de înfricoșătoare cum S-a manifestat Iubirea pe Muntele Sinai. Primii oameni au avut un alt fel de raportare la Iubire, iubirea lor fiind la început fără nicio umbră de egoism; însă mileniile de gri și influențele cancerigene din punct de vedere α-substanțial ale ex-heruvimilor asupra umanității au făcut necesar ca Însăși Iubirea să Se adapteze. Omul devenise sclav în însăși natura lui, Legea Iubirii nu mai era în naturalul omului de a fi, iar în felul acesta Cel Purpuriu a trebuit să Se înfățișeze într-un mod care impunea teamă și respect.

În toată istoria omenirii nu a mai fost un moment atât de solemn și niciodată nu s-au mai rostit cuvintele Iubirii într-o atmosferă atât de sacră și înfricoșătoare, în mijlocul trâmbițelor, al focului, al cutremurului, al norului gros și întunecos. O singură dată în istorie se vor mai repeta aceste condiții (trâmbiță, îngeri pe nori, foc, grindină și cutremur): la apariția Celui-ce-Vine, apariția pe nori a Celui Purpuriu, în vederea învierii celor roz care, împreună cu cei vii dintre cei roz, vor fi luați cu toții pentru a celebra în Sion Sărbătoarea Reînnoirii.

Cuvintele rostite în mijlocul tunetelor și al fulgerelor – cele Zece Porunci – cu sunet de trâmbițe între ele, sunt cele mai încărcate de autoritate din toate timpurile. Însăși condițiile în care au fost rostite scot în evidență unicitatea și permanența lor. Precum Legea Iubirii, ele sunt cu neputință de desființat sau de modificat. Ele reprezintă o unitate, un corp comun. Nu poți desființa o poruncă fără a atenta la întreg. A ataca o poruncă, fie ea și cea mai neînsemnată (după mintea unora), înseamnă a ataca Legea Iubirii; înseamnă a ataca autoritatea Iubirii și a pune în pericol echilibrul întregului Univers, pentru că Legea Iubirii este temelia vieții, temelia existenței; pe baza ei Universul și tot ceea ce este în el (inclusiv omul) există.

Ex-heruvimii au luptat de la început împotriva Legii Iubirii; mai mult, ei i-au învățat pe oameni să inventeze orice scuză sau artificiu în gândire pentru a încălca una sau toate dintre aceste zece porunci. Ex-heruvimii știu relația care există între Legea Iubirii și α-substanțele din om. Ei știu că Legea Iubirii este singura protecție adevărată împotriva atacurilor lor; știu că o inimă în care Legea Iubirii este scrisă este cea mai puternică fortăreață împotriva lor și împotriva a tot ceea ce este gri. Ei știu că Legea Iubirii în inimă este singura care protejează rozul din om și că orice om roz este un eșec pentru ex-heruvimi în lupta lor de a trage cât mai mulți fii și cât mai multe fiice ale Iubirii după ei, în inexistență. Așa au inventat tot felul de teorii, cum că Legea sau anumite porunci nu ar mai trebui ținute, pentru că omul a evoluat atât de mult în zona spirituală, încât a ajuns zeu, mai presus de Lege. Este o minciună! Nimeni nu este mai presus de Lege, nici măcar Iubirea, pentru că, dacă ar fi fost Iubirea mai presus de Lege, nu mai trebuia să moară drept plată pentru păcat, în locul celui dator să moară. Însăși moartea Mielului sau a Omului Purpuriu arată că Legea nu poate fi desființată în nicio poruncă, nici măcar în porunca „să nu mănânci din pom”.

În ce situație ne aflăm astăzi! Niciuna dintre porunci nu a rămas neatacată. Să luăm prima poruncă: «Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!» Câți dumnezei și „zei” nu sunt în lumea pe care Iubirea a creat-o? Ce procentaj de pe întreaga hartă a lumii nu are alți dumnezei în afară de Iubire? Ce procentaj de pe Pământ nu are mai mult de un dumnezeu? Am putea spune că zona „creștină” stă mai bine. Ne înșelăm, pentru că porunca a doua spune: «Să nu îți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare... Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.» Nu sunt pline bisericile „creștine” cu chipuri înfățișând ființe Cerești, când Iubirea a zis: „Să nu faceți dumnezei de argint și dumnezei de aur ca să îi puneți alături de Mine”, „să nu zidești (altarul) din pietre cioplite” – cioplite cu dalta sau pictate cu pensula? Bisericile „creștine” sunt pline de dumnezei cărora li s-au dat nume de „sfinți”, care din mituri au ajuns în Cer, când, în realitate, sunt morți în mormântul lor, așteptând învierea. Tot ceea ce este în biserică icoană – tablou sau statuie – de fapt este idol: zeu sau ex-heruvim. Bisericile „creștine” sunt tot atât de pline de idoli și de idolatrie precum întreaga lume păgână.

Și mai este un aspect, și mai grav: cea mai odioasă formă de idolatrie este narcisismul! Nimic nu a degradat lumea în care ne aflăm mai rău decât această formă mizerabilă de închinare la un alt dumnezeu sau „zeu” – însăși persoana în cauză. Narcisismul este cea mai răspândită formă de manifestare a unui contract gri moștenit. Iar forma aceasta de idolatrie se înfățișează în tot felul de ipostaze, iar cele mai hidoase sunt cele manifestate în zona „spirituală”. Acest gen de narcisism nu are chiar atât de mult de-a face cu sfera materială (cum arăt și ce am), ci mai mult cu „spiritualul”: cât de „sfânt” se arată înaintea oamenilor și cât de dator consideră că ar fi Cel-ce-Este față de el. Impresii! Acest gen de om, dacă se duce un amărât la el și îi cere un cent, nu îi dă, pentru că îi este teamă să nu se facă vinovat, că poate amărâtul îi bea sau cine știe ce face nenorocitul cu centul lui; dar dacă se duce un zeu la el și îi cere zece mii de euro, sau o sută, scoate imediat din buzunar, fără să își mai facă vreo problemă în legătură cu ce va face zeul cu banii lui; când zeul cere, nu contează; și cu cât este zeul mai mare, cu atât dă mai mult, sperând ca zeul să îl numească „bun” – iar pe zeu nu îl doare gura.

Aceasta este doar o formă de manifestare; mai amintesc doar una și trec la altă poruncă, la fel de jefuită de valoarea ei: narcisismul într-o formă foarte selectă, care uneori dă semne că ar fi umil; se chinuie narcisismul din om să pară umil înaintea oamenilor și chiar transpiră în efortul lui. Adevărul este că, în realitate, ei văd Iubirea ca pe un fel de umbră pe lângă ei, iar când se închină, de fapt, ei lor se închină; a intra în contre cu ei înseamnă să îți faci un dușman pe viață, ascuns într-un „prieten”, iar a iubi un narcisist (în sensul de căsătorie) înseamnă o condamnare la „iadul” lui Dante pe Pământ. Narcisiștii nu pot iubi și nu știu să iubească; iubirea este din altă lume pentru ei. Ei au o singură soluție, ca toți, de fapt, doar că pentru ei este mai greu: întoarcerea din drumul lor cel gri spre roz, spre Iubire, iar treaba aceasta este o minune! Este o minune, pentru că este greu să îți dai seama că ești narcisist; doar iubirea te dă de gol: ești sau nu? Iubești cu adevărat sau nu? Dacă iubești, este clar: nu ești narcisist. Dar depinde și cum iubești... roz sau gri.

Porunca a treia: «Să nu iei în deșert Numele Iubirii»; aici este vorba de respect. Unde, cum și în ce context rostești sau faci aluzie la Iubire. Este un obicei să spui: „Doamne, Doamne!” aproape oriunde. Acum câteva minute L-ai rostit, iar acum înjuri sau blestemi cât te țin plămânii, ba chiar le amesteci, făcând înjurăturile mai „sacre”. Habar nu ai ce faci! Când Iubirea Se ridica de pe Tron, toți heruvimii tăceau; dacă ar fi fost o musculiță pe acolo, zgomotul aripilor ei s-ar fi auzit în toată Cetatea, însă nicio respirație de heruvim nu s-ar fi auzit. Habar nu avem ce înseamnă „Sfânt este Cel-ce-Este”! Înainte să Îi rostim Numele în orice situație, mai degrabă ne-am mușca limba sau ne-am ține buzele între dinți. Doar prezența Lui impune tăcere; da, este Iubire, însă tocmai pentru faptul că este iubire impune respect. Cu toate acestea, am denaturat până și termenul de „iubire”: am ajuns să facem din „iubire” orice și să o asociem cu orice – și cu înjurături, și cu blesteme, și cu ex-heruvimi.

Să amintesc și de porunca a patra? Cum se face că, dintre toate poruncile, singura poruncă în care se amintește de sfințire și de binecuvântare, exact pe ea am uitat-o cel mai mult? Să nu îmi zică nimeni că a fost desființată! Tot ce există în Univers mărturisește despre existența ei. Totul a fost făcut în șase zile, cu repaus în ziua a șaptea. Temelia Universului este în Sabat. Sabatul este masa pe care Iubirea Se pune în farfurie. Se oferă pe Sine, zicând: „Luați și mâncați!”, „Beți!”. Eu-Sunt Pâinea vieții, Eu-Sunt Apa vieții. Așa a fost de la început, în Cetate.

Heruvimii sunt ființe α-materiale, ei nu mănâncă pâine și nu beau apă ca noi. Și totuși, și ei au nevoie de hrană. Pentru ei, închinarea este hrană. Iubirea îi hrănește. Relația cu Iubirea le dă viață. Sabat de Sabat, Iubirea este Vița, iar ei sunt mlădițele. Ei depind de Iubire existențial, iar în absența Iubirii mor, încet, dar sigur. Suntem noi mai presus de heruvimi? Pâinea, apa și îmbrăcămintea sunt tot de ce avem nevoie? Nu este de mirare că puțini ajung la o sută de ani. Cât să și trăiești fără Viață, fără Iubire? Așa se înțelege: „Sabatul a fost făcut pentru om (sau heruvim)” și „Viața veșnică este aceasta: să Te cunoască [Cel Cărămiziu dă cunoașterea azi] pe Tine... și pe Cel [Cel Purpuriu] pe care L-ai trimis Tu [Cel Albastru].”

Nu a existat pe Pământ o poruncă mai vânată de ex-heruvimi decât porunca „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca să o sfințești.” Grav este că aceia care trebuiau să o promoveze cel mai mult, „creștinii”, nu doar că au neglijat-o cel mai mult, dar s-au și războit cu această poruncă, inventând tot felul de scuze și motive, care mai de care mai puerile: fie că „Învierea”, fie că „Cincizecimea”, fie că „să nu fim ca evreii”, fie că „nu avem timp” ori că este mai „frumos” duminica. Unde este Lege, niciun argument nu contează; singurul argument este cel al Legii, care zice: ești vinovat, iar drept consecință, „vei muri!”. Cu argumentele tale, cu jonglări ale unor porțiuni de text din Scriptură, cu nesimțirea de a te crede zeu, mai presus de Lege, „vei muri definitiv!”, căci plata călcării Legii este moartea a doua sau inexistența.

Primul care a încetat să mai țină Sabatul a fost Lucifer, și tot el este cel care a inventat închinarea în ziua duminicii, ziua întâi – ziua în care a fost creat. Închinarea în altă zi decât în Sabat nu doar că este o călcare de Lege, dar este și idolatrie, ba chiar mai mult: închinare la ex-Lucifer. Nu și-a dorit el aceasta de la început? Nu a fost acesta motivul lui de „revoluție” în Cetate? Nu aceasta a sugerat șarpele în Eden prin cuvintele: „veți fi ca Iubirea?”, referindu-se la sine ca obiect al închinării.

Toată păgânătatea antică a fost prinsă în închinarea la ex-heruvim, iar „creștinismul”, prin Roma, a moștenit-o: închinare și contract gri. Iar cel mai evident argument este „creștinismul” în sine. „Creștinismul”, pentru că nu are o închinare adevărată (în Duh și Adevăr), este „mort” în cea mai mare parte – în obiceiuri și practici moștenite, în obiceiuri și practici gri –, iar aceasta se întâmplă pentru că singura zi sfințită și binecuvântată de Iubire este Sabatul Iubirii. Nimeni nu poate muta sfințirea și binecuvântarea Iubirii de la Sabat pe duminică sau pe oricare altă zi; nu se poate. Legea Iubirii nu se poate modifica nici măcar un pic; fie ne modificăm noi după ea, fie primim condamnarea ei; nu există altă variantă. Ex-heruvimii știu; acum știi și tu.

Tot Universul ține Sabatul! În Cerurile cele noi și pe Pământul cel nou pe care Iubirea le va face, Sabatul va fi veșnic ziua sfințită și binecuvântată de Iubire, iar toți cei roz vor fi prezenți în Sabat la masa pusă de Iubire. Profeția este clară: „Căci după cum Cerurile cele noi și Pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea – zice Iubirea –, așa vor dăinui și sămânța voastră, și numele vostru. În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea – zice Cel-ce-Este.”

Te iubesc!

Am vrut să închei aici această secțiune, însă trebuie să mai spun ceva despre sfințire sau despre a fi roz. Porunca cere ca Sabatul să fie sfințit, „ca să o sfințești.” Cum sfințim Sabatul? Putem da cu agheasmă peste timp? Poate fi o zi stropită cu apă „sfințită” sau cu „paști” (vin cu pâine)? Ce vrea Iubirea de la noi?

Sfințenia cerută este o stare lăuntrică (în suflet) de roz, de iubire! Însă această stare lăuntrică are de a face și cu trupul. Nu este trupul vasul în care sălășluiește sufletul, universul omului din interior cu firele lui de culori? Și nu în suflet avem amprenta sau semnătura contractelor moștenite? Sabatul, prin sfințirea și binecuvântarea primite de la Cel-ce-Este, are puterea de a anula contracte gri și de a împrospăta contracte roz, purpurii, albastre și cărămizii. Există o corelație între sfințirea pe care o recepționez în Sabat și sfințirea pe care o distribui asupra timpului binecuvântat și sfințit, dar și asupra celor cu care interacționez. Se creează o rețea de fire de binecuvântare și sfințire cu Iubirea și cu cei din jurul meu. Cu cât rozul este mai dominant, cu atât griul se risipește mai ușor.

Iubirea privește în general în inimă, însă sfințirea are de a face și cu trupurile noastre. Nu putem fi universuri roz (suflete roz) în trupuri gri, nu putem fi trupuri roz în haine gri. Acesta a fost și motivul pentru care Iubirea a cerut evreilor să își spele hainele, dar nu doar hainele: ei înșiși trebuiau să fie curați. Două zile li s-a cerut un jurământ de castitate înainte de a se înfățișa înaintea Iubirii la Sinai. Nu manifestarea iubirii între soț și soție în patul lor era problema, pentru că Iubirea poruncise „creșteți, înmulțiți-vă” – fiind în mod clar vorba despre o iubire conjugală –, însă, în situația de față, prezența Iubirii pe Muntele Sinai cerea o curățire specială, iar aceasta implica reținere de la orice fel de murdărie (secreții în pat și pe veșminte); erau totuși în condiții austere de pustiu. Ideea de reținut este că sfințirea implică în egală măsură haina care îmbracă trupul, cât și trupul care îmbracă sufletul. Așa ajung la un subiect delicat: precum haina este țesătura croitorului pe noi, tot așa trupul este „țesătura” bucătarului pe noi; trupul este ceea ce mâncăm.

În lumea în care trăim există două tipuri de mâncare: roz sau gri, curată sau necurată. Evreii, la vremea aceea, mâncau mană – pâinea din cer căzută pe pământ ca o rouă –, iar acea mâncare era roz; au mâncat și prepelițe, care erau și ele roz. Ce mănânci tu atunci când ai în plan să te întâlnești cu Iubirea? Iubirea la Sinai a fost sensibilă: le-a cerut haine curate, trupuri spălate, un pat curat și, pe cât posibil, inimi roz. Tu cum te prezinți în fața Iubirii? Probabil că la haine stai bine; avem mașini automate de spălat. Probabil că și cu igiena personală stai bine; avem băi cu duș. Dar cu frigiderul cum stai? Ce ai în el? Ce mănânci? Mănânci roz sau gri? Repet, nu poți să ai un suflet roz într-un trup în care bagi mâncare gri.

Legea sfințirii este un pic ciudată: o picătură de gri contaminează tot restul de roz și îl face gri. Aici, raportul de substanțe nu contează. Poți să ai tone de roz și le poți contamina pe toate cu doar un miligram de gri. Nimeni nu poate sfinți Sabatul mâncând alimente gri. Cine susține că legea sfințirii a fost doar pentru evrei și că nu mai este valabilă și astăzi este un mincinos și habar nu are ce înseamnă a fi sfânt, precum sfânt este Cel-ce-Este, conform poruncii: „Voi să vă sfințiți și să fiți sfinți, precum sfânt Eu-Sunt!... Să nu vă faceți necurați prin [a consuma] toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ. Căci Eu-Sunt Iubirea, care v-am scos din țara Egiptului ca să fiu Iubirea voastră și să fiți sfinți, căci Eu-Sunt sfânt.”

„Iată dobitoacele [roz] pe care le veți mânca dintre toate dobitoacele de pe pământ: să mâncați orice dobitoc care are unghia despicată, copita despărțită și rumegă. Dar să nu mâncați din cele ce rumegă numai sau care au numai unghia despicată... Să nu mâncați cămila, iepurele, porcul. Iată viețuitoarele pe care să le mâncați dintre toate cele ce sunt în ape: să mâncați din toate cele ce au aripi [înotătoare] și solzi și care sunt în ape, fie în mări, fie în râuri. Dar să priviți ca o urâciune pe toate cele ce nu au aripi și solzi din tot ce mișună în ape și tot ce trăiește în ape, fie în mări, fie în râuri.”

„Iată dintre păsări cele pe care le veți privi ca o urâciune și din care să nu mâncați: vulturul, zgripțorul și vulturul de mare; șorecarul, șoimul și tot ce este din neamul lui; corbul și toate soiurile lui; struțul, bufnița, pescărelul, coroiul și tot ce ține de neamul lui; huhurezul, eretele și cocostârcul; lebăda, pelicanul și corbul de mare; barza, bâtlanul și ce este din neamul lui, pupăza și liliacul. Să priviți ca o urâciune orice târâtoare care zboară și umblă pe patru picioare. Dar, dintre toate târâtoarele care zboară și umblă pe patru picioare, să mâncați pe cele ce au fluierul picioarelor dinapoi mai lung, ca să poată sări pe pământ. Iată pe care să le mâncați: lăcusta, lăcusta solam, lăcusta hargol și lăcusta hagab, după soiurile lor.”

„Să nu vă faceți urâcioși [gri] prin toate aceste târâtoare care se târăsc; să nu vă faceți necurați prin ele, să nu vă spurcați [gri] prin ele. Căci Eu-Sunt Cel-ce-Este, Iubirea voastră. Voi să vă sfințiți și să fiți sfinți, căci Eu-Sunt sfânt; să nu vă faceți necurați (gri) prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ. Căci Eu-Sunt Cel-ce-Este, care v-am scos din țara Egiptului ca să fiu Iubirea voastră și să fiți sfinți, căci Eu-Sunt sfânt. Aceasta este legea privitoare la dobitoace, păsări, toate viețuitoarele care se mișcă în ape și toate vietățile care se târăsc pe pământ, ca să faceți deosebire între ce este necurat [gri] și ce este curat [roz], între dobitocul care se mănâncă și dobitocul care nu se mănâncă.”

Cât de mult s-a îndepărtat lumea de la aceste reguli și cum au ajuns oamenii să mănânce orice, deși de la început, de când Adam și Eva au părăsit Edenul, nu a fost așa. Primii oameni au știut de mâncarea roz sau gri. Deși nu avem dovezi clare că ar fi fost interzis consumul de carne roz înainte de potop, citim despre Abel că a fost păstor și că din turmele sale a adus Iubirii o jertfă. Mai târziu, citim despre Noe, care în arca lui a avut cu el câte șapte perechi din animalele roz, iar despre el se spune, de asemenea, că a adus o jertfă Iubirii din animalele roz. Despre Avraam citim același lucru, ba chiar că a servit Iubirea pregătindu-I un vițel și că împreună au mâncat. Această regulă a consumului de animale roz i-a însoțit întotdeauna pe cei de la început cu un contract roz, iar din pustiul Sinai i-a însoțit pe cei cu un contract purpuriu. Trăim în timpurile în care un nou legământ va fi inițiat, și anume contractul cărămiziu, iar regula cu privire la consumul de animale roz îl va însoți.

Este o dovadă de (cel puțin) neglijență din partea zeilor care îi învață pe oameni că nu ar mai trebui să facă deosebire între animalele roz sau gri, venind cu tot felul de argumente și interpretări eronate ale unor situații. Cât timp rămâne valabilă porunca: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Cel Albastru este desăvârșit.”, tot atât timp rămâne cerința de a se consuma doar ce este roz. Cât despre Cel Albastru, în sfințenia Lui, nu este om astăzi capabil să stea în fața Lui fără să îi fie teamă de a nu fi mistuit de sfințenia Lui în mai puțin de o clipită. Dacă îngerii nu au mai putut sta în fața Lui – îngeri care, în întreaga lor existență, nu au atins ceva gri (în sensul de mâncat) –, cum am putea sta noi fără teamă, când, fără ispășire, suntem toți gri? Doar sacrificiul Celui Sfânt și moartea Lui ispășitoare (curățitoare) ne vor face posibilă prezența în fața Celui Albastru.

Desăvârșirea cerută, asemenea Lui, este cu neputință de realizat de către noi, cei care, în mod natural, avem înclinații spre gri; doar o inimă nouă, curățită prin sângele Celui Purpuriu, ne învrednicește și ne face roz pentru a putea sta în fața Iubirii fără teamă. Însă faptul de a fi făcuți roz prin ispășire implică și responsabilitatea de a păstra această stare de roz și de a evita să o mânjim cu gri, căci, prin gri, facem ca efectele ispășirii roz să fie fără efect; adică, prin gri, anulăm ispășirea.

Repet, un suflet roz sălășluiește într-un trup roz care se hrănește roz, altfel nu se poate; altfel, roz-ul este, de fapt, gri. Nu degeaba stă scris: „Păziți-vă de proroci mincinoși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine roz, dar pe dinăuntru sunt gri. Îi veți cunoaște după hrana lor. Culeg oamenii struguri roz din spini gri sau smochine roz din mărăcini gri? Tot așa, orice pom roz face roade roz, dar pomul gri face roade gri. Pomul roz nu poate face roade gri, nici pomul gri nu poate face roade roz. Orice pom care nu face roade roz este tăiat și aruncat în foc. Așa că, după hrana lor, îi veți cunoaște.” Nimeni nu poate fi cu adevărat roz mâncând gri. Griul mâncat de el se va manifesta în fapte gri. Însuși mâncatul de gri este o neascultare în sine („Să nu mâncați!”), o călcare de Lege, iar fără Lege nu ești roz.

Nu știu prin ce artificiu sau magie unii dintre zei au reușit să facă porcul roz, iar alții au reușit să facă cămila roz, când porunca spune clar: „Să nu mănânci niciun lucru urâcios [gri]. Să nu mâncați din nicio mortăciune [gri e moarte!], căci tu ești un popor sfânt pentru Cel-ce-Este, Iubirea ta.”

Unii consideră că afirmația „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” se referă la mâncare (gri sau roz) și că prin aceste cuvinte s-a realizat o „dezlegare”, iar acum nu mai contează ce mâncăm, când, de fapt, aceste cuvinte aveau în vedere faptul că „a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om”. Era vorba despre tradiția moștenită a evreilor, care aveau ceremonii speciale de curățire a mâinilor înainte de a se apuca să mănânce – învățături și tradiții care nu fuseseră date de Cel Purpuriu, adică de El, în vechime. Pe lângă aceste tradiții, s-au mai strecurat și altele, care erau în totală contradicție cu ceea ce a fost descoperit prin Moise și proroci. De aceea, în contextul sfințirii și rămânând în vigoare porunca ce prevedea criteriile privind bucatele roz sau gri, Cel Purpuriu, în dreptul acestor zei, a zis: „Vai de voi, zei fățarnici!... Povățuitori orbi, care strecurați qalma [țânțarul – adăugând porunci omenești] și înghițiți gamla [cămila – desconsiderând pe Moise și proroci]!”

Aceste datini omenești s-au strecurat în „învățăturile sfinte” (viitorul Talmud) după întoarcerea din captivitatea babiloniană, când, la revenirea acasă, pe lângă evrei curați, moștenitori de contract purpuriu, au venit în Ierusalim și ismaeliți (consumatori de cămilă, prin părintele lor Ismael), moștenitori doar de contract roz prin Avraam și Sem. Unii dintre aceștia, în generațiile care au ieșit din ei, s-au dat drept evrei și au avut o influență „spirituală” marcantă asupra evreilor. Mai târziu, unii dintre urmașii lor au format școlile rabinilor bazate pe învățătura lor (chipurile „moștenită oral”), multă de origine ismaelită, reinterpretând Scripturile și dând explicații chiar și în contradicție cu Scripturile, punând învățătura lor mai presus de Moise și proroci. Ba chiar s-au încumetat să susțină că însăși „Atotștiința” stă în gura lor și că ceea ce scot din ei pe gură (în scris sau vorbit) este lege (poruncă) chiar și pentru Cel-ce-Este. Inconștienți și proști! De când creatura este mai sus-pusă decât Creatorul? Cine a fost întâi? Și prin puterea Cui stau în ființă toate lucrurile? În timp ce Cel-ce-Este este pururea viu, ei sunt morți, iar oasele lor așteaptă judecata: roz sau gri, cu destinație spre Paradis (Sion) sau spre inexistență?

Cel Purpuriu a făcut o deosebire clară între ei, fariseii și cărturarii (zeii), și restul mulțimii: „Iată, ne suim la Ierusalim, iar Omul Purpuriu va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și ale cărturarilor. Ei [ismaeliții] Îl vor osândi la moarte și Îl vor da în mâinile neamurilor [romanilor], care își vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa și Îl vor omorî, dar, după trei zile, va învia.” „Voi ascultați bine ce vă spun: Omul Purpuriu va fi dat în mâinile oamenilor [ismaeliților]!” Așa s-a împlinit tipologia vinderii lui Iosif de către frații săi, care „au scos pe Iosif afară din groapă și l-au vândut cu douăzeci de sicli de argint ismaeliților”, tot așa cum Prințul Purpuriu a fost vândut cu un preț asemănător ismaeliților: „Atunci, unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoții cei mai de seamă și le-a zis: «Ce vreți să îmi dați, și Îl voi da în mâinile voastre?» Ei i-au cântărit treizeci de arginți.”

Nu evreii L-au condamnat la moarte pe Arhanghelul lor, pe Cel Purpuriu, care făcuse contract purpuriu cu Avraam, Isaac și Iacov. Nu! Ismaeliții L-au condamnat la moarte, dar nu pe Împăratul iudeilor, ci pe Iubirea iudeilor; căci împăratul, moștenitorul cărămiziu, nu venise încă.

Cea mai mare vină a faptului că evreii din vremea aceea nu L-au recunoscut pe Eu-Sunt – Sămânța femeii, Fiul lui David – a fost în cea mai mare parte a învățătorilor (zeii) din acea vreme, cărturarii și fariseii, ismaeliții în origine! Ciudat este că, deși și-au construit o autoritate asupra evreilor, acești cărturari și farisei nu au fost recunoscuți de nici măcar un profet. Autoritatea lor nu a fost validată de Cel-ce-Este prin niciun profet. Ei au profitat, de fapt, de absența prorocilor și i-au dus pe evrei în rătăcire prin datinile și învățăturile lor. Dar starea aceasta de lucruri se va schimba prin venirea moștenitorului cărămiziu, despre care profetul albastru (Ioan Botezătorul) zicea: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, iar eu nu sunt vrednic să îi duc încălțămintea. El vă va boteza cu Duhul Celui Cărămiziu și cu focul Celui Purpuriu – Celui-ce-Vine. Acela își are lopata [mătura] în mână, își va curăți cu desăvârșire aria și își va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

„Cine va putea să sufere însă ziua venirii lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta el? Căci el va fi ca focul topitorului și ca leșia înălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; îi va curăți pe fiii lui Levi [preoția], îi va lămuri cum se lămuresc aurul și argintul, iar ei vor aduce Iubirii daruri roz. Atunci, darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Iubirii, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.”

„Atunci, și cei ce se tem de Iubire au vorbit adesea unul cu altul; Iubirea a luat aminte la lucrul acesta și a ascultat, iar o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se tem de Iubire și cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi ai Mei», zice Cel Cărămiziu, «Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său care Îi slujește.» Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel roz și cel gri, dintre cel ce slujește Iubirii și cel ce nu Îi slujește.”

***

Înainte să trec la secțiunea următoare, draga mea, vreau să îți vorbesc despre duh. Așa cum a fost esențial să îți explic ce este sufletul, a sosit momentul să îți explic ce este duhul, pentru că se spune despre om că este trup, suflet și duh. De fapt, orice ființă care are trup are și suflet, are și duh. Este greu de explicat ce este duhul unei ființe materiale cum este omul, dar nu este imposibil. Ți-am zis că sufletul este asociat cu inima și cu emoțiile; se spune că duhul este asociat cu mintea și cu rațiunea; dar este mai mult de atât. Dacă sufletul este α-materia din interior, adică ceea ce suntem în granițele trupului, duhul este α-materia din exterior, adică ceea ce suntem dincolo de granițele trupului – ceea ce emitem ca α-substanțe: simpatie, empatie, telepatie, influență... Ceea ce „monitorul” (cel cu zece procente din spațiu) transmite – imaginea de pe monitor, culorile și forma „curcubeului”, „parfumul” roz sau gri al a ceea ce suntem prin influența noastră.

Dacă acțiunile trupului sunt manifestări materiale (fizice) ale sufletului, acțiunile duhului sunt manifestări α-materiale ale sufletului, emanațiile în exterior ale sufletului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” ori ura, tristețea, îngrijorarea, nerăbdarea, răutatea, facerea de rău, trădarea, mânia și orice altă manifestare de influență gri. Aceste manifestări de influență roz sau gri se pot transforma și în fapte ale trupului: iubirea se poate materializa în îmbrățișare sau în sărut; ura se poate materializa în palmă, în pumn sau în crimă; bucuria se poate materializa în zâmbet, iar tristețea în lacrimă, în plâns, în jale sau în scrâșnire de dinți. În suflet avem (suntem) fire de culoare moștenite, iar prin duhul creăm fire α-materiale între noi și cu Iubirea; devenim o rețea interconectată; putem fi una – un α-trup α-material, o singură compoziție de α-substanțe, independente de timp, spațiu sau materie.

Nu știu de ce, dar muzica explică cel mai bine concepte α-materiale. Așa pot explica mai ușor ce este sufletul și ce este duhul, precum și relația dintre ele. Dacă sufletul unei muzici este partitura (gândul sau substanța ei), trupul este instrumentul, iar duhul ei este sunetul emis. Extind: dacă trupul este dezacordat de o hrană gri, oricât de bună și de frumoasă ar fi partitura roz, sunetul transmis este dezacordat, deci gri.

Acesta este motivul pentru care contează ce introducem în noi, și nu este vorba doar despre mâncarea pentru trup, pentru că și informația audiovizuală poate fi roz sau gri; și ceea ce bem poate fi roz sau gri; și ceea ce respirăm poate fi roz sau gri. Așa se conturează și mai mult afirmația că „după ceea ce consumă îi veți cunoaște”, pentru că roadele pomului (ale sufletului) pot fi atât fapte gri (ucideri, curvii, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule sau luări în deșert, înjurături), cât și influențe gri (mânii, invidii, gelozii, răutăți, emisii gri de tot felul); pot fi, de asemenea, și fapte roz, și influențe roz ale Iubirii emise prin noi. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod [fapte sau influență] dacă nu rămâneți în Mine.”

De când suntem suflet – prima celulă vie cu identitatea noastră în formare –, suntem obiectul influențelor externe; nu mă refer la iubirea mamei, pe care sufletul o percepe neconturat în vreun gând sau sentiment, ci mai degrabă ca pe o muzică fără sunet și fără note (intensități muzicale): influență sau, i-as zice, telepatie. Mă refer, însă, la îngerul prezent din prima clipă și la alaiul de ex-heruvimi. Din prima clipă suntem bombardați cu influențe roz sau gri, iar în funcție de contracte și de culorile lor, în jurul nostru poate fi un cor de îngeri sau o formație de ex-heruvimi. De când ne naștem suntem ca într-un poligon: noi suntem ținta, iar influențele sunt gloanțe roz sau gri îndreptate spre noi.

Aceste influențe α-substanțiale le asimilăm, iar din ele, ca un arsenal în noi, noi înșine devenim trăgători cu gloanțe de influență α-substanțială în jurul nostru. Suntem în război: victime sau curieri de gloanțe gri sau roz, putem fi sanitari roz sau ucigași gri. În permanență alegem. Alegem să ascultăm de influențe angelice roz sau de influențe ex-heruvimice gri; este Legea Iubirii, Legea Liberului Arbitru – mediul în care ne ducem existența.

În lume putem fi stele roz sau eclipse gri; putem fi influențe de îngeri sau de heruvimi, dar putem fi și influențe de draci și de demoni. Putem avea „draci”, toane proaste; putem fi însă îngeri. Nu este vorba despre toane; este vorba doar despre alegere. Nu zic că pentru toți este la fel de ușor sau de greu; nu toți ne naștem în aceleași culori de contracte; unii sunt mai „norocoși” decât alții – acesta este adevărul, din păcate.

O clarificare importantă despre duh. Am zis că orice suflet are o manifestare a duhului. Oamenii au, au și heruvimii sau ex-heruvimii, însă are și Iubirea! Treaba aceasta este greu să o înțelegem cu adevărat și există foarte multă confuzie pe subiectul acesta. Avem tendința ca, ori de câte ori citim în Scripturi expresia „Duhul (Spiritul)”, să o asociem cu Cel Cărămiziu. În realitate, lucrurile nu stau așa. Cel Albastru are manifestarea albastră a duhului Său, Cel Purpuriu are manifestarea purpurie a duhului Său, iar Cel Cărămiziu are manifestarea cărămizie a duhului Său. Când este guvernarea Unuia, de fiecare dată manifestarea duhului este a Celui care guvernează. În perioada Celui Purpuriu, toate dovezile despre „Duh” sau „Spirit” sunt în legătură cu manifestarea duhului Celui Purpuriu; acest lucru este valabil cu fiecare guvernare în parte. Ei nu Își amestecă guvernările. Așa se înțelege: „Să știi dar că Cel-ce-Este, Iubirea, este UNA [ECHAD].”

Pe parcursul istoriei Universului a fost O SINGURĂ IUBIRE (/Α\), nu Trei – UNA (ECHAD)! O perioadă, Cel Albastru era Cel-ce-Este, urmat în alt mandat de Cel Cărămiziu ca fiind Cel-ce-Este, apoi, în alt mandat, de Cel Purpuriu – prin rotație. Niciodată Trei sau Doi în același timp! Lucrul acesta trebuie înțeles! De la Adam până la conceperea lui Ioan Botezătorul (proroc al Celui Albastru), Unul singur a fost Iubirea: Cel Purpuriu, cu excepția celor o sută douăzeci de ani dinainte de Potop, când mandatul guvernării pe Pământ a fost cedat pentru puțină vreme Celui Cărămiziu – momentul în care Cel Purpuriu a fost pe Munte și în Cetate. Lucrul acesta trebuie să fie clar!

Conceptul de „trinitate” este „cel puțin” formulat greșit. Guvernarea Iubirii pe Pământ este prin mandat, pe o perioadă determinată de timp, iar forma de guvernare și Persoana care guvernează au fost alese în funcție de modul în care a fost conceput Planul de Salvare sau de Recuperare – formulat în atemporalitate de Instituția Iubirii, mai înainte chiar de existența Cetății, când Cel-ce-Este era Alb. Nu se știe de ce: se roteau în mandatul lor prea repede pentru a se distinge culorile de albastru, cărămiziu sau purpuriu, sau erau O-Unitate. Nimeni nu știe și nimeni nu va ști vreodată răspunsul la întrebarea aceasta; știm doar că, în esență, Sunt-Una de mai dinainte de orice început, iar ideea că Unul sau Altul a derivat din Celălalt sau din ceilalți Doi este falsă în însăși aberația(!) formulărilor ei.

Ideea că Unul „S-a născut” din Altul apare în contextul „înfierii” și mai târziu în contextul „nașterii” prin femeie (Sămânța ei), iar extins, se ajunge la „înviere”. „Primul născut”, „Fiul Meu”, „Singurul prea iubit” – acestea nu au legătură cu originea Sa atemporală și veșnică și nu au nicio legătură cu vreo ierarhie.

Cel-ce-Este este Cel Atotputernic, indiferent de culoarea mandatului: purpuriu, cărămiziu, albastru; cărămiziu, albastru, purpuriu. Din punct de vedere al „ierarhiei” nu contează ordinea! Nu există culoare mai importantă decât alta! Contează doar mandatul: cine este la rând în guvernarea rotativă; doar aici contează ordinea, mandatul Fiecăruia fiind după celelalte două mandate, în aceeași secvență rotativă: purpuriu, albastru, cărămiziu, sau cărămiziu, purpuriu, albastru, sau albastru, cărămiziu, purpuriu.

Pe de altă parte, nici măcar întruparea, moartea și învierea nu fac din purpuriu o culoare mai importantă sau mai puțin importantă decât celelalte. Rolurile Fiecăruia le-au stabilit în atemporalitate; oricare dintre Cei Trei putea trece prin întrupare, prin moarte și prin înviere; oricare dintre culori putea deveni heruvim, om (fiu), „miel de jertfă”, „moarte și înviere”. Într-un fel, toți Trei au trecut într-Unul prin toate acestea; „sincronizarea” și iubirea dintre Ei au toată „vina”!

Înainte să mă întorc „la început” – la Moise și la sărbătorile cu tipologii purpurii pe care i le-a dat Iubirea, iar în aceste tipologii vom vedea profeții împlinite peste veacuri –, vreau să îți aduc înainte o altă sărbătoare, care a fost instituită „la sfârșit”, cu ocazia eliberării din captivitatea târzie babiloniană (persană), când Haman, mai-marele căpeteniilor persane, își propusese să îi extermine pe evrei. Iubirea a dejucat planurile lui Haman, drept răspuns dat Esterei și întregului popor evreu, care au postit și s-au rugat, facilitând astfel efecte purpurii ale contractului dintre Iubire și Avraam, Isaac și Iacov.

Atunci, Cel Purpuriu a stabilit această sărbătoare de trei zile, ultima fiind a Cetății, ocazie cu care s-a stabilit să se dea daruri unii altora. La această ocazie se referă Cel-ce-Este, zicând: „Veniți să ne întoarcem la Iubire! Căci El ne-a sfâșiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăși viața în două zile; a treia zi ne va scula și vom trăi înaintea Lui. Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Cel-ce-Este! Căci El Se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” Iar în altă parte zice: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Cel Albastru, Cel din Cetate, va da Duhul Sfânt [efectele mijlocirii Celui Cărămiziu] celor ce Îl cer!”

Eliberarea antică de pe vremea Esterei (Stea) este o tipologie a ceea ce Iubirea va face în această generație prin turnarea duhului Celui-ce-Este peste cei ce au ales Iubirea. Deși nu se știe în ce zi a săptămânii se va întâmpla, acel moment, fiind considerat o sărbătoare a Cetății, va fi socotit ca o zi de Sabat, așa încât efectele sfințirii și ale binecuvântării zilei Iubirii să aducă eliberare și vindecare peste toți: peste fii și fiice cu contracte roz sau purpurii, peste robi și roabe cu contracte roz și gri.

În această luptă a celor gri (Haman) contra celor roz și purpurii (Mardoheu) se vede ura ex-heruvimilor la adresa Iubirii și a aleșilor Celui Purpuriu. În biruința postului și a rugăciunii, în biruința Iubirii, în biruința poporului ales drept întâi-născut dintre toate națiunile se vede biruința și eliberarea tuturor evreilor din orice formă de sclavie: α-materială sau fizică. Zilele acestea, efectele cântecului din Cetate, când s-a rearanjat la Potop Cetatea și Templul, ar trebui să ajungă pe Pământ; efectele mijlocirii începute de Cel Cărămiziu după Potop, în deplasarea lor dinspre Orion spre Pământ, ar trebui să ajungă la noi; acestea au fost descrise prin cuvintele:

„Ascultă acum, Iacove, robul Meu [moștenitorul cărămiziu], Israele [poporul Meu], pe care te-am ales! Așa vorbește Iubirea, care te-a făcut și te-a întocmit și care, de la nașterea ta, este sprijinul tău: «Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales! Căci voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu [efectele mijlocirii Celui Cărămiziu] peste sămânța ta și binecuvântarea Mea peste odraslele tale, iar ei vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă. Unul va zice: „Eu sunt al Iubirii!” Altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mâna lui: „Al Iubirii sunt!” Și va fi cinstit cu numele lui Israel.»”

„Așa vorbește Iubirea, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Cel-ce-Este Purpuriu: «Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și, afară de Mine, nu este altă Iubire. Cine a făcut prorocii ca Mine [să spună și să Îmi dovedească!], de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple! Nu vă temeți și nu tremurați, căci nu ți-am vestit și nu ți-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteți martori! Este oare o altă Iubire afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!... Ține minte aceste lucruri, Iacove, și tu, Israele, căci ești robul Meu. Eu te-am făcut, tu ești robul Meu; Israele, nu Mă uita! Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele, ca o ceață: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.»”

„Bucurați-vă, Ceruri! Căci Iubirea a lucrat; răsunați de veselie, adâncimi ale Pământului! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Și voi, pădurilor, cu toți copacii voștri! Căci Iubirea a răscumpărat pe Iacov și Și-a arătat slava în Israel.”

„Așa vorbește Iubirea, Răscumpărătorul tău, Cel ce te-a întocmit din pântecele mamei tale: «Eu, Iubirea, am făcut toate aceste lucruri, Eu singur am desfășurat cerurile, Eu am întins Pământul. Cine era cu Mine? Eu zădărnicesc semnele prorocilor mincinoși și arăt ca înșelători pe ghicitori; fac pe cei înțelepți să dea înapoi și le prefac știința în nebunie. Dar întăresc cuvântul robului Meu și împlinesc ce prorocesc trimișii Mei; Eu zic despre Ierusalim: „Va fi locuit!” și despre cetățile lui Iuda: „Vor fi zidite iarăși și le voi ridica dărâmăturile.”»”

„Căci așa vorbește Cel-ce-Este, Iubirea: «Odinioară, poporul Meu s-a coborât să locuiască pentru o vreme în Egipt, iar apoi asirianul l-a asuprit fără temei. Și acum, ce am să fac aici, când poporul Meu a fost luat pe nimic? Asupritorii lui strigă de bucurie, iar cât este ziulica de mare este batjocorit Numele Meu. De aceea, poporul Meu va cunoaște Numele Meu; de aceea va ști, în ziua aceea, că Eu vorbesc și zic: „Eu-Sunt aici!”»”

„Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalță glasul și strigă toți de veselie, căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Iubirea în Sion. Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Iubirea îl mângâie pe poporul Său și răscumpără Ierusalimul. Iubirea Își descoperă brațul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor, iar toate marginile Pământului vor vedea mântuirea Iubirii noastre. Plecați, plecați, ieșiți din Babilon! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul lui! Curățiți-vă, cei ce purtați vasele [sufletele] Iubirii! Nu ieșiți cu grabă, nu plecați în fugă, căci Cel-ce-Este vă va ieși înainte, iar Iubirea lui Israel vă va tăia calea!”

„Lărgește locul cortului tău și întinde învelitorile locuinței tale! Nu te opri! Lungește-ți funiile și întărește-ți țărușii! Căci te vei întinde la dreapta și la stânga, sămânța ta va cotropi neamurile și va locui cetățile pustii. Nu te teme, căci nu vei rămâne de rușine; nu roși, căci nu vei fi acoperită de rușine, ci vei uita și rușinea tinereții tale și nu îți vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Iubirea este Numele Lui, iar Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numește Iubirea întregului Pământ, căci Iubirea te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinerețe care a fost izgonită – zice Iubirea ta. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică – zice Iubirea, Răscumpărătorul tău.”

După ce au încetat tunetele și fulgerele pe Sinai, Moise s-a urcat pe munte pentru a primi de la Cel Purpuriu porunci și legi pentru tot Israelul. În aceste porunci și legi găsim ceremoniile din jurul altarului și sărbătorile pe care Israel trebuia să le țină; deși se crede că Moise a scris aceste legi și porunci, de fapt, ele au fost scrise de Iubire, așa cum au fost scrise pe două table de piatră cele Zece Porunci – ca o expresie, adaptată la condițiile aduse de șarpe pe pământ, a Legii Iubirii.

După ce au încetat tunetele și fulgerele pe Sinai, Moise s-a urcat pe munte pentru a primi de la Cel Purpuriu porunci și legi pentru tot Israelul. În aceste porunci și legi găsim ceremoniile din jurul altarului și sărbătorile pe care Israel trebuia să le țină; deși se crede că Moise a scris aceste legi și porunci, de fapt, ele au fost scrise de Iubire, așa cum au fost scrise pe două table de piatră cele Zece Porunci – ca o expresie, adaptată la gri, a Legii Iubirii.

Iubirea a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo! Eu îți voi da niște table de piatră cu Legea Iubirii și poruncile pe care le-am scris pentru învățătura lor.” Moise s-a suit cu Iosua pe muntele Celui-ce-Este, după ce le-a zis bătrânilor lui Israel să îl aștepte la marginea muntelui. Moise s-a suit pe munte, iar norul a acoperit muntele. Slava Iubirii s-a așezat pe Muntele Sinai, iar norul l-a acoperit timp de șase zile. În ziua a șaptea, Cel Purpuriu l-a chemat pe Moise din mijlocul norului. Înfățișarea slavei Celui-ce-Este era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea fiilor lui Israel. Moise a intrat în mijlocul norului și s-a suit pe munte; Moise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți.

Moise, pe munte, nu a primit doar cele două table de piatră cu Legea Iubirii, căci, dacă era vorba doar despre cele două table de piatră, el nu ar fi zăbovit atât de mult: patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Lucrul acesta trebuie să îl înțelegem. Iubirea, cu acea ocazie, nu a scris doar cele Zece Porunci, ci a scris tot ceea ce urma să fie construit în jurul altarului, ceea ce înseamnă că Cel Purpuriu S-a ocupat personal de fiecare detaliu și că poruncile cu privire la altar sunt la fel de importante și de neschimbabile ca și Legea Iubirii. Toată Scriptura a fost scrisă sub inspirație divină, însă porțiunea ce urmează a fost scrisă de Însuși Cel Purpuriu.

Din momentul în care citim „Cel-ce-Este a vorbit lui Moise și a zis: «Vorbește fiilor lui Israel să Îmi aducă un dar»” ²⁵˙¹ până la „acesta va fi un lucru preasfânt înaintea Celui-ce-Este” ³⁰˙¹⁰ sunt cuvinte de aur, cuvinte scrise de Iubire pe papirus. În toată această porțiune lipsește întreruperea exprimată prin „Cel-ce-Este a zis”. Toată această porțiune este un singur calup de text: textul Iubirii. Pe acest calup de aur au fost construite toate ceremoniile de la Templu și, implicit, sărbătorile, care erau la fel de importante atât prin efectele α-substanțiale ale ceremoniilor lor, cât și prin învățătura sau prin mesajul dorit a fi transmis de Iubire – „după chipul (imaginea) care ți s-a arătat pe munte”, după modelul din Cetate, care i-a fost arătat lui Moise.

Iubirea a scris (rostit: sarcina de lucru de pe Munte): „Vorbește fiilor lui Israel să Îmi aducă un dar; să îl primiți pentru Mine de la orice om care îl va da cu tragere de inimă. Iată ce veți primi de la ei ca dar: aur, argint și aramă; materii vopsite în albastru, purpuriu, cărămiziu, pânză de in subțire și păr de capră; piei de berbec vopsite în roșu și piei de vițel de mare; lemn de salcâm; untdelemn pentru sfeșnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii și pentru tămâia mirositoare; pietre de onix și alte pietre pentru efod (umărar) și pieptar. Să Îmi facă un locaș sfânt, iar Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta.” Fiecare material de construcție este important, fiecare metal, fiecare culoare; lemnul ales este important, inul și părul de capră sunt importante, untdelemnul și mirodeniile, până și pietrele alese – totul a fost ales pentru semnificație: „poruncile pe care le-am scris pentru învățătura lor.”

Chivotul și Capacul Ispășirii: „Să facă un chivot de lemn de salcâm... Să îl poleiești cu aur curat, să îl poleiești pe dinăuntru și pe dinafară și să îi faci un chenar de aur de jur împrejur... Să pui în chivot mărturia [Legea Iubirii] pe care ți-o voi da. Să faci un capac al ispășirii din aur curat... Să faci doi heruvimi de aur, să îi faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispășirii; să faci un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt; să faceți heruvimii aceștia ieșind din capacul ispășirii la cele două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispășirii și cu fețele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă fața întoarsă spre capacul ispășirii. Să pui capacul ispășirii pe chivot, iar în chivot să pui mărturia pe care ți-o voi da. Acolo Mă voi întâlni cu tine [Șechina]; și de la înălțimea capacului ispășirii (/Α\), dintre cei doi heruvimi așezați pe chivotul mărturiei, îți voi da toate poruncile Mele pentru fiii lui Israel.”

Masa cu Pâinile pentru Punerea Înainte: „Să faci o masă de lemn de salcâm... Să o poleiești cu aur curat și să îi faci un chenar de aur de jur împrejur... Să îi faci farfurii, cățui, potire și cești, ca să slujească la jertfele de băutură: să le faci de aur curat. Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat înaintea Mea.”

Sfeșnicul: „Să faci un sfeșnic de aur curat; sfeșnicul acesta să fie făcut de aur bătut: piciorul, fusul, potirașele, gămălioarele și florile lui să fie dintr-o bucată. Din laturile lui să iasă șase brațe: trei brațe ale sfeșnicului dintr-o parte și trei brațe ale sfeșnicului din cealaltă parte. Pe un braț să fie trei potirașe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele și florile lor, iar pe celălalt braț, trei potirașe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele și florile lor; tot așa să fie și cele șase brațe care ies din sfeșnic... totul să fie de aur bătut, de aur curat. Să faci cele șapte candele, care vor fi puse deasupra, așa ca să lumineze în față. Mucările și cenușarele lui să fie de aur curat. Se va întrebuința un talant de aur curat pentru facerea sfeșnicului cu toate uneltele lui. Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte.”

Cortul Întâlnirii: „Cortul să îl faci din zece covoare de in subțire răsucit și din materii vopsite în albastru, purpuriu și cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucrați cu măiestrie... Să mai faci niște covoare de păr de capră, ca să slujească de acoperiș peste cort... Să mai faci apoi pentru acoperișul cortului o învelitoare din piei de berbeci vopsite în roșu și peste ea o învelitoare de piei de vițel de mare. Apoi să faci niște scânduri pentru cort; scândurile acestea să fie din lemn de salcâm, puse în... picioare de argint, câte două picioare sub fiecare scândură... Să poleiești scândurile cu aur și verigile în care vor intra drugii să le faci de aur, iar drugii să îi poleiești tot cu aur. Cortul să îl faci după chipul care ți s-a arătat pe munte.”

Cele Două Perdele: „Să faci apoi o perdea albastră, purpurie și cărămizie și de in subțire răsucit; să fie lucrată cu măiestrie și să aibă pe ea heruvimi. Să o prinzi de patru stâlpi de salcâm poleiți cu aur; stâlpii aceștia să aibă niște cârlige de aur și să stea pe patru picioare de argint. Să atârni perdeaua de copci, iar în dosul perdelei să vâri chivotul mărturiei: perdeaua să facă despărțirea între Locul Sfânt și Locul Preasfânt. Să pui capacul ispășirii pe chivotul mărturiei, în Locul Preasfânt. Masa [cu pâinile] să o pui dincoace de perdea și sfeșnicul în fața mesei, în partea dinspre miazăzi a cortului, iar masa să o pui înspre partea de miazănoapte. La intrarea cortului, să mai faci o perdea albastră, purpurie și cărămizie și de in subțire răsucit; aceasta să fie o lucrare de cusătură la gherghef. Pentru perdeaua aceasta să faci cinci stâlpi de salcâm și să îi îmbraci cu aur; stâlpii aceștia să aibă cârlige de aur și să torni pentru ei cinci picioare de aramă.”

Altarul pentru Arderile-de-tot: „Altarul să îl faci din lemn de salcâm... În cele patru colțuri, să faci niște coarne care să fie dintr-o bucată cu altarul și să îl acoperi cu aramă... Toate uneltele lui să le faci de aramă... Să îl faci din scânduri și gol pe dinăuntru. Să fie făcut așa cum ți s-a arătat pe munte.”

Curtea Cortului: „Curtea cortului să o faci astfel. Înspre partea de miazăzi, pentru alcătuirea curții, să fie niște pânze de in subțire, răsucit... Înspre partea de miazănoapte, să fie, de asemenea, niște pânze... cu douăzeci de stâlpi și cu cele douăzeci de picioare ale lor de aramă; cârligele stâlpilor și bețele lor de legătură să fie de argint. Înspre partea de apus... [și] Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coți pentru lățimea curții, să mai fie cincisprezece coți de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi și cele trei picioare ale lor... Pentru poarta curții cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coți, albastră, purpurie și cărămizie și de in subțire răsucit, lucrată la gherghef... Toți stâlpii curții, de jur împrejur, să aibă bețe de legătură de argint, cârlige de argint și picioare de aramă... Toate uneltele rânduite pentru slujba cortului, toți țărușii lui și toți țărușii curții să fie de aramă.”

Untdelemnul Sfânt: „Să poruncești fiilor lui Israel să îți aducă pentru sfeșnic untdelemn curat de măsline, fără drojdii, ca să ardă în candele necurmat. Aaron și fiii săi să îl pregătească în cortul întâlnirii, dincoace de perdeaua care este înaintea chivotului mărturiei, pentru ca să ardă de seara până dimineața înaintea Celui-ce-Este. Aceasta este o lege veșnică pentru urmașii lor, pe care fiii lui Israel vor trebui să o țină.”

Îmbrăcămintea Preoțească: „Apropie de tine pe fratele tău, Aaron, și pe fiii săi; ia-i dintre fiii lui Israel și pune-i deoparte în slujba Mea, ca preoți... Fratelui tău, Aaron, să îi faci haine sfinte, ca să îi slujească de cinste și de podoabă. Vorbește cu toți cei destoinici, cărora le-am dat un duh de pricepere, să facă veșmintele lui Aaron, ca să fie sfințit și să Îmi împlinească slujba de preot. Iată veșmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră și un brâu. Să facă fratelui tău, Aaron, și fiilor săi veșminte sfinte, ca să Îmi împlinească slujba de preot. Să întrebuințeze aur, materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu și in subțire.”

Efodul și Brâul: „Efodul să îl facă din aur, din fir albastru, purpuriu și cărămiziu și din in subțire răsucit; să fie lucrat cu măiestrie. Să aibă doi umărari uniți cu el; la cele două capete ale lui, să fie legat de ei. Brâul să fie de aceeași lucrătură ca efodul și prins pe el; să fie de aur, de fir albastru, purpuriu și cărămiziu și de in subțire răsucit. Să iei apoi două pietre de onix și să sapi pe ele numele fiilor lui Israel: șase din numele lor pe o piatră și alte șase pe a doua piatră, după șirul nașterilor. Pe cele două pietre să sapi numele fiilor lui Israel, cum se face săpătura pe pietre și pe peceți; să le legi într-o ferecătură de aur. Amândouă aceste pietre să le pui pe umărarii efodului, ca aducere aminte de fiii lui Israel, iar Aaron le va purta numele înaintea Iubirii, pe cei doi umeri ai lui, ca aducere aminte de ei. Să faci apoi niște ferecături de aur și două lănțișoare de aur curat, pe care să le împletești în chip de sfori, iar lanțurile acestea, împletite astfel, să le pui în ferecături.”

Pieptarul: „Să faci apoi pieptarul judecății, lucrat cu măiestrie, să îl faci din aceeași lucrătură ca efodul; să îl faci din aur, din fir albastru, purpuriu și cărămiziu și din in subțire răsucit... În el să țeși o țesătură de pietre, și anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz și un smarald; în al doilea rând, un rubin, un safir și un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat și un ametist; în al patrulea rând, un crisolit, un onix și un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca niște peceți, fiecare cu numele uneia dintre cele douăsprezece seminții. Pentru pieptar să faci niște lănțișoare de aur curat, împletite ca niște sfori... Când va intra Aaron în Sfântul Locaș, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Iubirii. Să pui în pieptarul judecății Urim și Tumim, care să fie pe inima lui Aaron când se va înfățișa el înaintea Celui-ce-Este. Astfel, Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata fiilor lui Israel când se va înfățișa înaintea Iubirii.”

Mantia Albastră: „Mantia de sub efod să o faci întreagă de materie albastră... Pe margine, de jur împrejurul tiviturii, să pui niște rodii de culoare albastră, purpurie și cărămizie, presărate cu clopoței de aur: un clopoțel de aur și o rodie, un clopoțel de aur și o rodie, pe toată marginea mantiei, de jur împrejur. Aaron se va îmbrăca cu ea ca să facă slujba; când va intra în Locașul Sfânt înaintea Celui-ce-Este și când va ieși din el, se va auzi sunetul clopoțeilor, așa că el nu va muri.”

Tabla de Aur, Tunica, Mitra și Brâul: „Să faci și o tablă de aur curat și să sapi pe ea, cum se sapă pe o pecete: „Sfințenie Celui-ce-Este”... Ea să fie pe fruntea lui Aaron, iar Aaron va purta fărădelegile săvârșite de fiii lui Israel când își aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Celui-ce-Este, pentru ca ei să fie plăcuți înaintea Lui. Tunica să o faci de in subțire; să faci o mitră de in subțire și să faci un brâu lucrat la gherghef. Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie și să le faci scufii, spre cinste și podoabă. Să îmbraci cu ele pe fratele tău, Aaron, și pe fiii lui împreună cu el. Să îi ungi, să îi închini în slujbă, să îi sfințești, iar ei Îmi vor sluji ca preoți. Fă-le izmene de in, ca să își acopere goliciunea, de la brâu până la glezne. Aaron și fiii lui le vor purta când vor intra în cortul întâlnirii sau când se vor apropia de altar, ca să facă slujba în Locașul Sfânt; astfel, ei nu se vor face vinovați și nu vor muri. Aceasta este o lege veșnică pentru Aaron și pentru urmașii lui de după el.”

Jertfa Necurmată: „Iată ce să jertfești pe altar: doi miei de un an în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfești dimineața, iar celălalt miel, seara. Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline, fără drojdii, și o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Pe al doilea miel să-l jertfești seara și să aduci împreună cu el o jertfă de mâncare și o jertfă de băutură ca cele de dimineață; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Celui-ce-Este. Aceasta este ardere de tot necurmată, care va fi adusă de urmașii voștri la ușa cortului întâlnirii, înaintea Iubirii; acolo Mă voi întâlni cu voi și îți voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu fiii lui Israel, iar locul acela va fi sfințit de slava Mea. Voi sfinți cortul întâlnirii și altarul; voi sfinți pe Aaron și pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoți. Eu voi locui în mijlocul fiilor lui Israel și voi fi Iubirea lor. Ei vor cunoaște că Eu-Sunt Cel-ce-Este Iubirea lor, care i-am scos din țara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu-Sunt Cel-ce-Este Iubirea lor.”

Altarul Tămâierii: „Să faci apoi un altar pentru arderea tămâii, și anume să-l faci din lemn de salcâm. Să-i poleiești cu aur curat atât partea de sus, cât și pereții lui de jur împrejur și coarnele, și să-i faci o cunună de aur de jur împrejur... Să așezi altarul în fața perdelei dinăuntru, care este înaintea chivotului mărturiei, în fața capacului ispășirii, care este deasupra mărturiei și unde Mă voi întâlni cu tine. Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineață, când va pregăti candelele; va arde și seara, când va așeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Celui-ce-Este, din neam în neam. Să nu aduceți pe altar altfel de tămâie, nici ardere-de-tot, nici jertfă de mâncare și să nu turnați pe el nicio jertfă de băutură. Numai o dată pe an, Aaron va face ispășire pe coarnele altarului. Ispășirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispășirea păcatului, printre urmașii voștri. Acesta va fi un lucru preasfânt înaintea Iubirii.”

Consacrarea Preoților: „Iată ce vei face ca să-i sfințești și să-Mi împlinească slujba de preoți. Ia un vițel și doi berbeci fără cusur. Fă din făină aleasă de grâu niște azimi, turte nedospite, frământate cu untdelemn, și plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn. Să le pui într-un coș și să le aduci împreună cu vițelul și cei doi berbeci.”

„Să aduci apoi pe Aaron și pe fiii lui la ușa cortului întâlnirii și să-i speli cu apă. Să iei veșmintele; să-l îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu efodul și cu pieptarul, și să-l încingi cu brâul efodului. Să-i pui mitra pe cap și pe mitră să pui tabla sfințeniei. Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap și să-l ungi. Să aduci apoi pe fiii lui și să-i îmbraci cu tunicile. Să-i încingi pe Aaron și pe fiii lui cu brâul și să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoția va fi a lor printr-o lege veșnică. Astfel să îi închini pe Aaron și pe fiii lui în slujba Mea.”

„Să aduci vițelul înaintea cortului întâlnirii și Aaron și fiii lui să-și pună mâinile pe capul vițelului. Să junghii vițelul înaintea Celui-ce-Este, la ușa cortului întâlnirii. Să iei cu degetul tău din sângele vițelului și să pui pe coarnele altarului, iar celălalt sânge să-l verși la picioarele altarului. Să iei toată grăsimea care acoperă măruntaiele și prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă și să le arzi pe altar. Dar carnea vițelului, pielea și balega lui să le arzi în foc, afară din tabără; aceasta este o jertfă pentru păcat.”

„Să iei pe unul din cei doi berbeci, iar Aaron și fiii lui să-și pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul, să-i iei sângele și să-l stropești pe altar de jur împrejur. Apoi să tai berbecul în bucăți, să-i speli măruntaiele și picioarele și să le pui lângă celelalte bucăți și lângă capul lui. Berbecul să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere-de-tot pentru Cel-ce-Este, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Celui-ce-Este.”

„Să iei apoi pe celălalt berbec, iar Aaron și fiii lui să-și pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron și pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii lor drepte și pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropești pe altar de jur împrejur. Să iei din sângele de pe altar și din untdelemnul pentru ungere și să stropești pe Aaron și veșmintele lui, pe fiii lui și veșmintele lor. Astfel vor fi închinați Aaron și veșmintele lui, fiii și veșmintele lor în slujba Iubirii. Să iei apoi grăsimea berbecului, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă și spata dreaptă, căci acesta este un berbec de închinare în slujba Iubirii; iar din coșul cu azime, pus înaintea Celui-ce-Este, să iei o turtă de pâine, o turtă cu untdelemn și o plăcintă. Toate acestea să le pui în mâinile lui Aaron și în mâinile fiilor lui și să le legeni într-o parte și într-alta, ca un dar legănat înaintea Celui-ce-Este. Să le iei apoi din mâinile lor și să le arzi pe altar, deasupra arderii-de-tot; aceasta este o jertfă mistuită de foc înaintea Celui-ce-Este, de un miros plăcut Iubirii.”

„Să iei și pieptul berbecului care va sluji la închinarea lui Aaron în slujba Iubirii și să-l legeni într-o parte și într-alta, ca un dar legănat înaintea Celui-ce-Este: aceasta va fi partea ta. Să sfințești pieptul legănat și spata ridicată din berbecul care va sluji la închinarea lui Aaron și a fiilor lui în slujba Iubirii, pieptul legănându-l într-o parte și într-alta, iar spata înfățișând-o înaintea Celui-ce-Este prin ridicare. Ele vor fi ale lui Aaron și ale fiilor lui, printr-o lege veșnică, pe care o vor ține fiii lui Israel; căci este o jertfă adusă prin ridicare, și, în jertfele de mulțumire ale fiilor lui Israel, jertfa adusă prin ridicare va fi a Celui-ce-Este.”

„Veșmintele sfinte ale lui Aaron vor fi, după el, ale fiilor lui, care le vor pune când vor fi unși și când vor fi închinați în slujbă. Vor fi purtate timp de șapte zile de acela dintre fiii lui care îi va urma în slujba preoției și care va intra în cortul întâlnirii ca să facă slujba în Sfântul Locaș.”

„Să iei apoi berbecul pentru închinarea în slujba Iubirii și să pui să-i fiarbă carnea într-un loc sfânt. Aaron și fiii lui să mănânce, la ușa cortului întâlnirii, carnea berbecului și pâinea din coș. Să mănânce astfel tot ce a slujit la facerea ispășirii, ca să fie închinați în slujbă și sfințiți; nimeni altul să nu mănânce din ele, căci sunt lucruri sfinte. Dacă va rămâne ceva din carnea întrebuințată pentru închinarea în slujbă și din pâine până dimineața, să arzi în foc ce va rămâne; să nu se mănânce, căci este un lucru sfânt.”

„Să urmezi, cu privire la Aaron și la fiii lui, toate poruncile pe care ți le-am dat. În șapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un vițel ca jertfă pentru păcat, pentru ispășire; să curățești altarul, făcând ispășirea aceasta, și să-l ungi ca să-l sfințești. Timp de șapte zile să faci ispășire pentru altar și să-l sfințești, și astfel altarul va fi preasfânt, iar oricine se va atinge de altar va fi sfințit.”

Acestea au fost cuvintele Iubirii, poruncile date pentru învățătura lor, iar la urmă: „Când a isprăvit Cel-ce-Este de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul Celui Purpuriu.”

Pe lângă acestea, Cel-ce-Este i-a mai spus lui Moise despre darurile în bani pe care trebuie să le dea fiecare pentru răscumpărarea sufletului său. Acest dar trebuia luat de la fiecare ins care urma să fie cuprins în numărătoarea poporului, de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Moise a mai primit indicații cu privire la ligheanul de aramă așezat între altarul de aramă și Cortul Întâlnirii, lighean în care preoții trebuiau să-și spele mâinile și picioarele. Iubirea, apoi, a dat indicații clare despre modul în care avea să fie preparat untdelemnul sfânt și tămâia sfântă. Cel-ce-Este a rânduit meșteri umpluți cu duhul Celui Purpuriu pentru a confecționa toate elementele necesare ceremoniilor sfinte. Iar la urmă, Iubirea a vorbit despre importanța Sabatului și ținerea zilei puse deoparte pentru Iubire, zicând: „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi, și urmașii voștri, un semn după care se va cunoaște că Eu-Sunt Iubirea, care vă sfințesc. Să țineți Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său. Să lucrezi șase zile, dar a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Celui-ce-Este. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit cu moartea.”

Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a stat Moise pe muntele Iubirii și a discutat cu Cel Purpuriu în legătură cu aceste porunci, apoi, la despărțire, Iubirea i-a dat lui Moise și cele două table de piatră pe care erau inscripționate cele Zece Porunci, scrise de Cel Purpuriu cu amprenta degetului Său. Însă, coborând de pe munte, Moise auzi o celebrare mare din tabăra lui Israel. Poporul, care mai înainte cu patruzeci de zile, la auzirea cuvintelor contractului purpuriu, spusese „Vom face tot ce a zis Cel-ce-Este”, acum, pentru că Moise zăbovise, se închina și juca în fața unui vițel de aur căruia îi atribuise ieșirea din Egipt.

Deși ieșiseră din Egipt cu semne mari și cu manifestarea glorioasă a Iubirii, Egiptul era adânc înrădăcinat în inima poporului lui Israel. Deși cuvintele contractului purpuriu spuneau: „Să nu faceți dumnezei de argint și dumnezei de aur ca să-i puneți alături de Mine; să nu vă faceți alți dumnezei”, ei și-au făcut un vițel de aur; ei au asociat Iubirea cu acel vițel. Deși n-au văzut niciun chip pe munte, ei au dat Iubirii chip de vițel. Oarecum se proiectau pe ei înșiși în acel vițel în fața căruia jucau și se închinau, aducând jertfe de mulțumire și arderi-de-tot, ca pentru Iubire.

Iubirea chiar cu acea ocazie a vrut să-i nimicească. Argumentele că de fapt Iubirii se închinau ei n-aveau sens. Chiar dacă numiseră acel vițel de aur „iubirea lor”, considerând că în felul acesta Iubirea îi va înțelege, Cel Purpuriu vedea clar o călcare a Legii Iubirii. Deși se pare că Moise a fost cel care a făcut Iubirea să se răzgândească de mânia ei, în realitate lucrurile au stat altfel. Ex-heruvimul cerea nimicirea lor; cel condamnat la inexistență cerea același lucru pentru cei călcători de contract purpuriu. Rugăciunea lui Moise a fost doar argumentul Iubirii pentru a amâna pedeapsa unora dintre ei. Legea cerea clar moartea lor, iar mijlocirea lui Moise a amânat pedeapsa lor, pedeapsa celor ce, până în momentul morții lor, n-au ales să se întoarcă din drumul lor gri și greșit. „Egiptul” din ei, la urmă, îi va nimici.

Moise, în protestul lui și ca expresie a dezamăgirii Celui-ce-Este, a aruncat tablele scrise pe ambele părți de Iubire și le-a sfărâmat de munte. „A luat vițelul pe care-l făcuseră ei și l-a ars în foc; l-a prefăcut în cenușă, a presărat cenușa pe fața apei și a dat-o fiilor lui Israel s-o bea.” Atunci Moise a strigat: „Cine este pentru Iubire să vină la mine!” și toți fiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: „Așa vorbește Cel-ce-Este, Iubirea lui Israel: «Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeți și străbateți tabăra de la o poartă la alta și fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul și pe ruda sa.»” Fiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: „Predați-vă azi în slujba Celui-ce-Este, chiar cu jertfa fiului și fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!”

Moise s-a rugat din nou pentru popor, iar Iubirea i-a răspuns: „Du-te dar și du poporul unde ți-am spus. Iată, Îngerul Meu [Însuși Arhanghelul Purpuriu] va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor!”

Deși Iubirea Și-a amenințat poporul că în urma păcatului comis nu va mai merge înaintea lui, ci va trimite un Înger, la insistențele lui Moise și în urma mijlocirii sale, Cel Purpuriu a promis totuși că-Și va duce El Însuși poporul în țara promisă. Iubirea a scris din nou Legea Sa pe alte două table de piatră făcute de Moise și a reînnoit contractul purpuriu: „Iată, Eu fac un legământ. Voi face în fața întregului popor minuni care n-au avut loc în nicio țară și la niciun neam; tot poporul care este în jurul tău va vedea lucrarea Celui-ce-Este și prin tine voi face lucruri înfricoșate.” Iubirea promitea din nou că va alunga dinaintea poporului Său toate celelalte popoare. A cerut poporului să nu facă legământ cu popoarele ținutului, să le dărâme altarele și idolii, să nu se închine altor dumnezei, să nu-și ia soții din fiicele acelor popoare și să nu-și facă un dumnezeu turnat, sub nicio formă.

A mai zis: „Să ții Sărbătoarea Azimilor: timp de șapte zile, la vremea hotărâtă, în luna Abib [Nisan], să mănânci azimi, cum ți-am poruncit, căci în luna Abib [Nisan] ai ieșit din Egipt. Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriței, iar dacă nu-l răscumperi, să-i frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi și să nu te înfățișezi cu mâinile goale înaintea Mea.”

„Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea să te odihnești; să te odihnești chiar în vremea aratului și a seceratului.”

„Să ții Sărbătoarea Săptămânilor, a celor dintâi roade din secerișul grâului, și Sărbătoarea Strângerii Roadelor la sfârșitul anului. De trei ori pe an, toți cei de parte bărbătească să se înfățișeze înaintea Celui-ce-Este, Iubirea, Iubirea lui Israel. Căci voi izgoni neamurile dinaintea ta și-ți voi întinde hotarele; nimeni nu-ți va pofti țara în timpul când te vei sui de trei ori pe an ca să te înfățișezi înaintea Celui-ce-Este, Iubirea ta.”

„Să n-aduci cu pâine dospită sângele dobitocului jertfit în cinstea Mea, iar carnea din jertfa praznicului Paștelor să nu fie ținută în timpul nopții până dimineața. Să aduci în casa Celui-ce-Este, Iubirea ta, pârga celor dintâi roade ale pământului. Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui.”

Iubirea a zis lui Moise: „Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!” Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a stat Moise cu Cel Purpuriu. N-a mâncat și nici nu a băut nimic. „Și Iubirea a scris pe table cuvintele legământului, Cele Zece Porunci.”

După ce au făcut fiii lui Israel toate cele cerute de Cel Purpuriu, Cortul Întâlnirii și toate accesoriile lui, Iubirea Și-a confirmat prezența în Tabernacol, iar Scriptura consemnează următoarele: „Atunci, norul a acoperit cortul întâlnirii și slava Celui-ce-Este a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui și slava Celui Purpuriu umplea cortul. Cât au ținut călătoriile lor, fiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Și când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. Norul Iubirii era deasupra cortului ziua, iar noaptea era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.”

Patruzeci de ani au călătorit Norul și poporul lui Israel prin pustie; unde se oprea Norul, poporul lui Israel își așeza corturile. Într-o zi, Iubirea l-a chemat pe Moise pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în fața Ierihonului. Acolo, Cel Purpuriu i-a arătat lui Moise toată țara și i-a zis: „Aceasta este țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: «O voi da seminței tale.» Ți-am arătat-o ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea.”

Moise a murit acolo, în țara Moabului, și Iubirea l-a îngropat în vale; nimeni nu știe unde a fost îngropat. „Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise și puterea nu-i trecuse... În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Cel Purpuriu să-l fi cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el în ce privește toate semnele și minunile pe care l-a trimis Iubirea să le facă în țara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări, și în ce privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel.”

Deși Moise a murit – Iosua luându-i locul pentru a duce mai departe misiunea ce avea în vedere luarea țării Canaanului în stăpânire – Iubirea a luat măsuri prin care a asigurat poporul că într-o zi, în mijlocul lui Israel, se va mai ridica un proroc ca Moise, zicând:

„Cel-ce-Este, Iubirea ta, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el! Astfel, el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Celui-ce-Este, Iubirea ta, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: «Să nu mai aud glasul Celui-ce-Este, Iubirea mea, și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.» Atunci, Iubirea mi-a zis: «Ce au zis ei este bine. Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, prorocul acela să fie pedepsit cu moartea.» Poate că vei zice în inima ta: «Cum vom cunoaște cuvântul pe care nu l-a spus Iubirea?» Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Iubirii nu va avea loc și nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Iubirea. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.”

Cine a fost sau va fi prorocul promis? Iubirea a ridicat mulți proroci în mijlocul lui Israel. Întâi au fost judecătorii, care, rând pe rând, au eliberat poporul de sub asuprirea vrăjmașilor, pentru că ori de câte ori poporul se îndepărta de Lege și de Cel-ce-Este, Iubirea îngăduia vrăjmașilor să-i asuprească. Poporul se întorcea din drumul lui gri și idolatru, iar Iubirea ridica din mijlocul poporului câte un eliberator. Apoi a ridicat proroci. Apoi a uns împărați, iar pe parcursul domniei lor, la nevoie, ridica proroci pentru a mustra păcatul și pentru a întoarce poporul din drumul lui greșit, idolatru și gri. Se pare însă că niciunul dintre aceștia – eliberatori, proroci sau împărați – nu s-a ridicat la nivelul și condițiile promisiunii pe care Iubirea a făcut-o prin Moise. Niciunul nu a fost acel „proroc ca tine”, niciunul nu a împlinit prorocia: «voi pune cuvintele Mele în gura lui... Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.» Rar s-a întâmplat ca vreun cuvânt rostit de vreun proroc, dar neascultat de popor, să fie pedepsit; se pare că acel proroc promis niciodată nu a venit. A mințit Iubirea? Sau momentul acelui proroc nu venise?

Deși aparent ceea ce face Iubirea pare a fi întâmplător, în realitate toate acțiunile Iubirii sunt cu sens. De cele mai multe ori, exact acele lucruri sau învățături importante ne scapă printre degete sau le dăm o valoare mult sub valoarea intenționată de Iubire.

Așa s-a întâmplat cu cele Zece Porunci, a căror importanță a fost evidențiată prin însuși faptul că de două ori au fost scrise chiar cu degetul Celui Purpuriu, chiar de către Iubire. Explicația? Există o singură explicație pentru care cele mai importante valori ale Iubirii au ajuns să fie tratate de către om cu atâta iresponsabilitate, neglijență și nesimțire: omul este foarte ușor influențabil de către duhurile ex-heruvimilor. Ura pe care o au la adresa Legii Iubirii au transferat-o, prin influența lor, asupra oamenilor, care, la rândul lor, au transformat-o într-o atitudine gri față de cele Zece Porunci. Toate au fost încălcate, toate sunt neglijate atât în relațiile dintre oameni, cât și în forma de raportare față de Iubire. Așa s-a întâmplat cu familia instituită de Iubire, așa s-a întâmplat cu Sabatul ales de Iubire ca zi sfințită și binecuvântată, așa s-a întâmplat cu porunca cu privire la mâncarea aleasă pentru om în vederea sfințirii lui, așa se întâmplă cu fiecare poruncă din cele Zece Porunci. Vinovați sunt toți, atât cei cu contracte gri, cât și cei cu contracte roz sau purpurii; nu toți sunt vinovați în aceeași măsură, dar toți sunt vinovați.

Pe lângă cele Zece Porunci neglijate, s-au neglijat și poruncile care au fost date „spre învățătură”, pentru că, dacă nu se neglijau, Omul Purpuriu care a venit ar fi fost înțeles, acceptat și primit, așa cum mielul din ocazia Paștelor a fost primit în casă timp de patru zile și acceptat ca un membru al familiei.

Vom privi spre fiecare dintre aceste porunci care au fost date spre învățătura lor și a noastră și vom vedea legătura lor tipologică și profetică cu Omul Purpuriu, pentru că ele, simboluri ceremoniale puse în porunci, arătau chiar spre Cel care dăduse și scrisese cu degetul Său aceste porunci – arătau spre Omul Purpuriu.

Mulți zei susțin că nicăieri în Scripturi nu se arată că Iubirea sau Cel-ce-Este avea să se întrupeze, însă este fals, e o minciună, căci fiecare element din Cortul Întâlnirii, fiecare act sacramental arăta spre Cel-ce-Este devenit Om. Însăși floarea aleasă pentru sfeșnic arăta profetic spre jertfa Omului Purpuriu pentru îngeri și pentru om. Putea fi aleasă orice floare, dar s-a ales floarea de migdal, o floare albă, însângerată chiar în inima ei. Însuși mielul ales pentru Paște arăta același lucru: sângele vărsat era garanția salvării în vremea judecății; deși în Egipt, printre egipteni mureau întâii lor născuți, în casele lui Israel niciunul dintre întâii lor născuți nu murise, totul datorită sângelui de miel vărsat. Însă tipologia nu se oprește aici; ea se extinde asupra fiecărui element sacramental din Cortul Întâlnirii și din jurul lui. Hai să vezi!

„Dar Omul Purpuriu era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul său, dar Iubirea a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare și judecată, dar cine dintre cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe Pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?... Iubirea a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Celui-ce-Este va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Omul Purpuriu și roz va pune pe mulți oameni în armonie cu Legea Iubirii și va lua asupra Lui povara [vina] griului lor. De aceea, Iubirea Îi va da partea Lui la un loc cu cei mari [Fii Iubirii – Planetarii] și va împărți prada cu cei puternici [heruvimii], pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte [„și tu îi vei zdrobi călcâiul”] și a fost pus în numărul celor gri, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat [a mijlocit] pentru cei vinovați.”

Profeția dată de Cel Purpuriu prin mesagerul Său – Isaia – este destul de clară și vine în acord cu toate promisiunile Iubirii că va rezolva problema îngerilor și a omului. Și anume, pentru păcat și vina lui există o soluție, iar aceasta nu este desființarea Legii Iubirii, ci grațierea printr-un act de manifestare a Iubirii, act prin care Legiuitorul avea să ia asupra Lui vina sau pedeapsa celor condamnați prin călcarea poruncii Celui-ce-Este. Unul Singur putea să facă acest lucru: Cel-ce-Este devenit întâi Heruvim, iar mai apoi, prin întrupare, devenit Om. Trebuia să fie obligatoriu Unul dintre Cei Trei pentru că, în fond, prin actul de creație al heruvimului și al omului, Iubirea Și-a asumed o responsabilitate de Tată, care, în cazul în care fiul Său avea să calce Legea Iubirii, putea să-Și asume greșeala și putea să plătească El în locul copilului Său vinovat. Oricare dintre Cei Trei putea să facă acest lucru, însă Cel Purpuriu a ales să fie Cel responsabil în această privință; a fost o alegere a Iubirii mai înainte de orice început.

Revenind la Cortul Întâlnirii, trebuie să înțelegem că atât în elementele lui de mobilier, cât și în actele lui sacramentale au fost inserate tipologii, adică reprezentări ale Omului Purpuriu și așezări în exemplu sau scenă ale lucrării pe care El avea să o realizeze în vederea răscumpărării și ispășirii (curățării) de păcat, de vină și de gri.

Cortul Întâlnirii a fost împărțit în două încăperi. Se intra prin curtea de aramă, apoi, dincolo de prima perdea – albastră, purpurie și cărămizie –, în Cort se afla prima încăpere, numită Sfânta sau Locul Sfânt. Această primă încăpere de aur, împreună cu elementele de aramă – altarul pentru jertfe și ligheanul de aramă –, servea pentru serviciile necurmate sau zilnice. În această primă încăpere, în față se afla altarul de aur al tămâierii, iar în laterale: sfeșnicul de aur bătut cu cele șapte brațe ale sale și masa de aur pentru pâinile puse înaintea Iubirii. Dincolo de prima încăpere sfântă se afla Sfânta Sfintelor sau Locul Preasfânt, încăpere în care se afla chivotul de aur peste care era așezat capacul ispășirii, cu cei doi heruvimi ai săi, loc în mijlocul căruia se manifesta Iubirea (Șechina), locul din care Cel Purpuriu i-a vorbit lui Moise.

Avem, deci, o curte de aramă, înconjurată de stâlpi de aramă, simbol al Pământului, loc unde Omul Purpuriu avea să moară, altarul fiind locul jertfei, locul arderii-de-tot. Pământul este locul unde Mielul Iubirii a fost sacrificat drept consecință a vinovăției, în locul îngerului și în locul omului.

Pe lângă curtea de aramă, avem Cortul Întâlnirii, un Cort de aur, căci toate elementele lui de mobilier sacramental, dar și elementele lui de susținere, stâlpii, erau de aur. Aurul reprezintă Cetatea, iar argintul de la baza sau temelia structurii Cortului este o reprezentare intermediară între aur și aramă, arătând către Cel Purpuriu, care, mai înainte de a fi Om, S-a făcut Heruvim.

Deși Mielul sacrificat niciodată nu a intrat în Cortul Întâlnirii, Omul Purpuriu este prezent acolo prin alte simboluri, arătând spre ceea ce este El, spre natura Celui devenit Om. Aici intervine lemnul de salcâm din care au fost făcute chivotul mărturiei și capacul ispășirii, masa pentru pâini și altarul tămâierii. Acestea au fost construite din lemn de salcâm și poleite pe dinăuntru și pe dinafară cu aur. Ele arătau dubla natură a Omului Purpuriu: pe de o parte, o natură a Cetății reprezentată prin aur, iar pe de altă parte, o natură a Pământului reprezentată prin salcâm. Așa este El: atât Fiul Omului, cât și Fiul Iubirii; lemn de salcâm poleit pe dinăuntru și pe dinafară cu aur. Aceste două naturi, divină (α-materială) și cea umană (materială), în Omul Purpuriu s-au împletit în mod desăvârșit, El fiind în aceeași măsură Om și Dumnezeu, Fiul Evei (Sămânța ei) și Fiul Iubirii (aceeași α-Substanță).

El a fost reprezentat și prin Chivotul Legământului, salcâm și aur, în care se afla Legea Iubirii, tablele de piatră cu cele Zece Porunci, tablele mărturiei, ca o împlinire a cuvintelor lui David: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!... Legea Iubirii este în inima lui și nu i se clatină pașii.” Tot acolo se aflau toiagul lui Aaron, simbol al cârmuirii și călăuzirii Celui-ce-Este, și vasul de aur cu mana pusă în el, simbol al Pâinii Vieții, care, de pe Tron, dădea viață celor ce își înălțau închinarea înaintea Șechinei, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Cel-ce-Era, Cel-ce-Este, Cel-ce-Vine! Cel Atotputernic!”

El a fost reprezentat și prin altarul de aur pentru tămâiere, tămâierea fiind un simbol al mijlocirii: întâi S-a făcut Heruvim, mijlocind între îngeri și Cel-ce-Este, iar apoi S-a făcut Om, mijlocind între oameni și Cel-ce-Este. Tămâia a devenit și un simbol al rugăciunii, căci prin rugăciunea Lui și apelurile Sale la înger și la om, aceștia s-au întors din drumul lor greșit, s-au întors spre roz. Iar ei, deveniți roz, au devenit mijlocitori și expresii ale rugăciunii Iubirii în jurul lor, ca și frații lor să se întoarcă din drumul lor greșit, să se întoarcă la roz.

El a fost reprezentat și prin masa de aur pentru pâinea punerii înaintea Iubirii neîncetat, El fiind, în aceeași măsură, Pâinea Vieții, hrană α-substanțială pentru heruvimi, oameni și planetari. Pentru noi, El este Pâinea care S-a coborât din Cetate pe Pământ, ca prin influența de viață a duhului Său să avem viață și s-o avem din belșug.

El a fost reprezentat și prin sfeșnicul de aur cu cele șapte lumini ale Sale, fiind făcut din aur bătut și purtând gravate în el flori de migdal. Aurul bătut era un simbol al vieții Sale de Om: „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința”, căci „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Cel-ce-Este.” El nu a fost doar sfeșnicul, ci a fost și lumina lui. Așa cum erau șapte candele, așa avea El să lumineze viața fiecărei ființe de pe Pământ și din Univers, zi de zi, șapte zile din cele șapte ale săptămânii, neîncetat. Mai târziu S-a declarat pe Sine: „Eu-Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Așa cum în vechime, zi de zi, stâlpul de foc mergea prin pustie înaintea poporului Său, tot așa avea să lumineze pe orice om, căci „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume”. Iar în altă parte, referindu-se la israelul invizibil, spune: „Dacă i-am risipit în felurite țări, totuși le-am fost un Templu [și Lumină]”.

Spre El, Omul Purpuriu, au arătat toate aceste elemente ale Cortului Întâlnirii. Nimeni, niciun zeu nu poate să le dea altă interpretare. Acesta este mesajul pe care zi de zi poporul lui Israel l-a primit de la Cel Purpuriu, în pustie și în jurul Cortului, iar mai târziu, la Templu. Toate aceste elemente arătau spre Omul Purpuriu, spre Cel care avea să vină, spre Cel-ce-Vine, ca prin sângele Său vărsat să aducă eliberare de orice vină și pace între călcătorul poruncii și Legea Iubirii. Nu există și nu se pot inventa alte învățături din „poruncile pe care le-am scris pentru învățătura lor.” Oricine interpretează altfel aceste învățături este un mincinos și adevărul nu este în el; este o unealtă a duhurilor ex-heruvimilor, iar lucrul acesta trebuie să fie clar.

Și un ultim gând despre întrupare: intenționat s-a spus: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei.”; intenționat a fost pomenită doar femeia, ca și cum doar ea, fără bărbat, avea să fie „poarta” prin care Cel Purpuriu avea să vină în lume, avea să se nască; intenționat s-a spus că este vorba despre o fecioară, o femeie neatinsă de bărbat: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel.”; intenționat numele pruncului avea să fie Emanuel, adică „Iubirea e cu noi!”; intenționat s-a spus: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Cel-ce-Este tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” Era clar că era vorba despre Unul dintre Cei Trei, întrupat și devenit Om, Omul Purpuriu. Așa se înțelege mesajul plin de dramatism dat de Iubire prin Isaia, descriind lupta și chinul sufletesc al Celui ce avea să poarte vina tuturor:

„Vai de Leul [Împăratul] al Celui-ce-Este, de Ariel, cetatea [trupul] în care a campat [coborât] David [Omul Purpuriu, Fiul lui David]... Voi împresura pe Omul Purpuriu; plânsete și gemete vor fi în El, iar cetatea [trupul] va fi ca un Om Purpuriu pentru Cel Purpuriu. Căci te voi împresura din toate părțile, te voi înconjura cu cete de străjeri și voi ridica întărituri de șanțuri împotriva ta. Vei fi doborât la pământ și de acolo vei vorbi, iar din țărână ți se vor auzi vorbele. Glasul tău va ieși din pământ ca al unei năluci, iar din țărână îți vei șopti cuvintele. Dar mulțimea vrăjmașilor tăi va fi ca o pulbere măruntă și mulțimea asupritorilor va fi ca pleava care zboară; și aceasta deodată, într-o clipă.”

„Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; noi am crezut că este pedepsit, lovit de Iubire și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, iar prin rănile Lui suntem tămăduiți... Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare și judecată, dar cine dintre cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe Pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, iar mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. Iubirea a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Iubirii va propăși în mâinile Lui.”

***

„Pilat a luat din nou cuvântul și le-a zis: «Dar ce voiți să fac cu Acela pe care-L numiți Împăratul iudeilor?» Ei au strigat din nou: «Răstignește-L!» «Dar ce rău a făcut?» le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige și mai tare: «Răstignește-L!»”

„Pilat a vrut să facă pe placul norodului... pe Omul Purpuriu, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit. Ostașii au adus pe Omul Purpuriu în curte, adică în palat, și au adunat toată ceata ostașilor. L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini și I-au pus-o pe cap. Apoi au început să-I ureze și să zică: «Plecăciune, Împăratul iudeilor!» Și-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau și I se închinau. După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui și L-au dus să-L răstignească... Și au adus pe Omul Purpuriu la locul numit Golgota, care, tălmăcit, înseamnă: «Locul căpățânii». I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. După ce L-au răstignit, I-au împărțit hainele între ei, trăgând la sorți ca să știe ce să ia fiecare. Când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Deasupra Lui era scrisă vina Lui: «Împăratul iudeilor». Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta și altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «A fost pus în numărul celor fărădelege.»”

„Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: «Uă! Tu, care strici Templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți și coboară-Te de pe cruce!»”

„Tot astfel și preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, își băteau joc de El între ei și ziceau: «Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine Însuși nu Se poate mântui! Cel-Uns, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem și să credem!» Cei răstigniți împreună cu El, de asemenea, își băteau joc de El.”

„La ceasul al șaselea, s-a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea. Și în ceasul al nouălea, Omul Purpuriu a strigat cu glas tare: «Eloi, Eloi, lama sabactani?», care, tălmăcit, înseamnă: «Iubirea Mea [Albastră], Iubirea Mea [Cărămizie], pentru ce M-ai părăsit?»”

„Unii dintre cei ce stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau: «Iată, cheamă pe Ilie!» Și unul dintre ei a alergat, a umplut un burete cu oțet, l-a pus într-o trestie și I-a dat să bea, zicând: «Lăsați să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!» Dar Omul Purpuriu a scos un strigăt tare și Și-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos. Sutașul, care stătea în fața Omului Purpuriu, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: «Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!»”

***

„Iubirea va mântui mai întâi corturile lui Iuda, pentru ca slava casei lui David și fala locuitorilor Ierusalimului să nu se înalțe peste Iuda. În ziua aceea, Cel-ce-Este va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, așa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David, iar casa lui David va fi ca Iubirea, ca Arhanghelul Celui-ce-Este înaintea lor. În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune, iar ei își vor întoarce privirile spre Mine [Omul Purpuriu], pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim... Țara se va jeli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit și femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit și femeile ei deosebit; familia casei lui Levi deosebit și femeile ei deosebit; familia lui Șimei deosebit și femeile ei deosebit; toate celelalte familii, fiecare familie deosebit și femeile ei deosebit.”

„Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii; iar el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei și orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil [Omul Purpuriu] ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Cel-ce-Este tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. El [Cel Purpuriu] va face ca domnia Lui să crească și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David [moștenitorului cărămiziu] și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci. Iată ce va face râvna Celui-ce-Este.”